Am primit verdictul că am murit, cu toate că inima mea continua să bată. A mea da, a ei nu… Mă simțeam vinovată că eu încă respiram, iar ea nu. S-a întâmplat după morfologia 2 (aparent amândouă eram în regulă), atunci când mi-am dat voie să mă bucur din plin de venirea ei, să uit de griji și să creionez în minte cum va fi viața împreună. Am căzut de sus… Am explodat în mii de bucățele pe care acum încerc să le adun, să le pun la loc, însă nu mai sunt atât de sigură că îmi sunt toate de folos sau că le mai vreau înapoi…

Încerc să mă accept în această nouă versiune a mea, dar e foarte greu. Deseori am sentimentul că trăiesc în lumi paralele – o lume în care îi sunt datoare să fiu fericită , să îmi învăț lecția și să mă bucur de tot ce mă înconjoară și o lume în care sufletul meu încă plânge și o caută în tot și toate.

Din fericire, sunt norocoasă căci mai am o inimă – o inimă care bate puternic în pieptul băiețelului meu. Am de gând să mă bucur de el din plin. Viața este un miracol și deseori uităm asta…