În dimineața zilei de Crăciun, am anunțat întreaga familie, toată lumea s-a bucurat enorm, eram foarte fericiți. […] Doctorul mi-a spus că putem face triplutestul și, normal, l-am făcut. Aici a început coșmarul: risc ridicat de Sindrom Down 1:80. Am simțit că pică cerul pe noi, eram deja în săptămâna 16 și nu puteam accepta că bebelușul ar putea avea probleme. Am intrat pe forumuri, bloguri, grupuri de Facebook pentru a înțelege cum funcționează, de ce se întâmplă, ce trebuie făcut. Toate situațiile citite despre testele genetice Panorama, Harmony sau Amniocenteza se finalizau cu bebeluși sănătoși, lucru care ne încuraja foarte tare: „Hai, că doar nu ni se întâmplă tocmai nouă! Probabil e din cauza vârstei etc.” […]

Datorită rezultatului la triplutest, am fost îndrumați să facem și amniocenteza. Urma ca în 3 săptămâni să primim rezultatul final. Au fost 3 săptămâni de coșmar, în care ne pregăteam pentru ce era mai rău. Aveam două posibilități: să păstrăm un copil cu foarte multe probleme fizice (malformații), psihice (retard sever) și să ne asumăm că, atunci când nu vom mai fi, fratele mai mare va trebui să o îngrijească, sau să renunțăm la sarcină (întreruperea trebuia provocată medicamentos, să trec prin travaliu și să nasc). Ambele scenarii erau oribile, iar unul, din păcate, s-a adeverit.

În prima zi a vârstei gestaționale de 21 de săptămâni, am primit confirmarea sindromului Down. […] Am simțit că am ales „răul cel mai mic” pentru toată lumea, inclusiv pentru ea. Părerea oamenilor va fi întotdeauna împărțită când vine vorba de astfel de situații. Sunt sigură că vor fi voci care mă vor pune la zid, însă alegerea o asumăm și trăim cu ea întreaga viață. Intenția mea este de a aduce cumva o conștientizare a importanței testelor genetice. Eu mă bucur că am aflat la timp (în țara noastră, întreruperile de sarcină terapeutice se fac până în vârsta gestațională de 24 de săptămâni). Chiar dacă a fost o alegere, eu tot mă consider o mamă cu brațele goale pentru că îi simt lipsa și realizez că nicio altă sarcină sau alt copil nu o va putea înlocui vreodată. Vorbim despre Mia și reușim să îmbrățișăm totul așa cum a venit, fără vinovăție, cu inima deschisă.