De mulți ani îmi doream un copil. Timpul a trecut. Când am întâlnit partenerul potrivit, aveam deja 36 de ani. Din păcate, soțul meu avusese o vasectomie, dar după ce m-a întâlnit pe mine, a făcut o operație prin care vasele deferente au fost refăcute.

După această operație, am tot încercat să concepem un copil, însă nu am reușit. E adevărat că nu am făcut investigații și nici nu am luat serios în considerare tehnici de reproducere asistată. Sufletul meu îmi spunea că „dacă e să fie, va fi”. Apoi, la un control de rutină, am aflat că aveam un fibrom extrem de mare chiar în cavitatea uterină, care împiedica orice concepție. Am trecut printr-o operație laparoscopică de îndepărtare a fibromului la sfârșitul anului 2019.

M-am trezit că aveam 41 de ani și începusem să înțeleg că șansele mele de a deveni mamă erau destul de reduse. Mă gândeam să recurg la inseminare in vitro, dar când a început pandemia, la începutul anului 2020, nimeni nu știa nimic despre noul virus și nu am vrut să mă expun în niciun fel până se afla mai mult despre el.

Mă resemnaseam și mă împăcasem cu ideea că am o viață frumoasă și mă pot bucura de celelalte lucruri pe care aceasta viață mi le oferă, când… s-a întâmplat minunea. Aveam deja 43 de ani și, în iulie anul acesta, am aflat că se produsese un miracol: eram însărcinată!

Nu pot să descriu amalgamul de sentimente care m-a cuprins: surpriză, fericire, îngrijorare, frică, speranță, recunoștință – un cocktail în jurul ideii de miracol. Am început să citesc febril toate materialele pe care le-am putut găsi despre o sarcină la vârsta pe care o aveam eu și statisticile reușitei de a duce această sarcină la termen. Frica își făcea simțită prezența tot mai mult. Senzația că nu pot face nimic să influențez ce se întâmplă cu dezvoltarea micii ființe dinăuntrul meu mă făcea să mă simt extrem de neputincioasă. Eu tot îmi spuneam: „E un miracol, va fi un miracol până la capăt. Nu se poate să mi se întâmple mie să pierd această sarcină. Sunt convinsă că va reuși să ajungă la termen.”

Am considerat că e un semn pozitiv și faptul că, deși am uter fibromatos și aveam încă 8 fibromi mici pe peretele anterior al uterului, această sarcină se fixase pe peretele posterior. La 7 săptămâni, am efectuat un control și doctorul mi-a confirmat că sarcina se afla în uter și că exista un sac gestațional, dar încă nu se vedea un embrion. Doctorul mi-a spus că e posibil ca momentul concepției să fi fost mai târziu, că nu e matematică și că e posibil ca sarcina să fie mai mică cu 2 săptămâni decât indica un calcul bazat pe ciclul menstrual.

Am încercat să îmi păstrez speranța, dar ceva îmi spunea că sarcina nu e bine și că probabil nu evoluează așa cum ar trebui. După 4 zile, am început să am spotting, care s-a intensificat, și am mers de urgență la doctor. Mi s-a spus că sacul gestațional avea aproximativ aceeași dimensiune cu cea de aproape o săptămână în urmă. Atunci am știut că sarcina se oprise în evoluție. „Miracolul” meu încetase să mai fie un miracol.

A mai trecut o săptămână și am eliminat sarcina fără intervenții și fără evenimente. Am rămas așa… goală. Am avut în minte întrebarea „de ce?” De ce s-a întâmplat așa? Am ajuns la concluzia că probabil nu voi afla niciodată răspunsul la această întrebare. Tot ce îmi rămăsese a fost să fiu puternică și să merg înainte, să îmi adun sufletul din miile de bucăți în care se sfărâmase în perioada de 2 săptămâni cât a durat între momentul în care am înțeles că e o mare șansă să nu se sfârșească bine, momentul în care am avut certitudinea, la doctor, că s-a terminat și până la momentul în care am eliminat sarcina.

Deja mă vedeam trezindu-mă noaptea să fiu aproape de ființa aceea mică și perfectă care trebuia să fie copilul meu. Soțul meu își făcea planuri și discutam despre potențiale nume și cum va fi viața noastră și cum se va schimba. Și… totul s-a spulberat ca un balon de săpun. Miracolul meu a fost un miracol doar 9 săptămâni. Plecarea miracolului înainte de a deveni ceea ce speram noi a lăsat un mare gol în sufletele noastre.