Entuziasmată, aștept ecografia, prima întâlnire. După lungi măsurători, a urmat răspunsul: „Nu este fixat săculețul cu embrionul, are aspect de plecare, nu vreau să vă dau speranțe, repetați Beta la 48 de ore.” Am ieșit din clinică și, pe prima bancă, m-am așezat și am plâns. Cu lacrimi fierbinți mă rugam să nu îmi ia prunca. Îmi doresc să fi fost fetiță, să îi fi pus numele Agnia, să îi prind codițe, să o îmbrac în rochițe. […]

Nu știa nimeni din familie prin ce trec, soțul nu îmi era alături. Am pregătit prânzul, se nimeriseră mai mulți copii la masă, au ieșit la joacă, iar eu am rămas să strâng, până la prima picătură de sânge și primul urlet. Încă trăiam cu speranța că se mai întâmplă să sângerezi în timpul sarcinii, dar aveam în minte și ce mi-a spus doctorul. Mă întrebam: „De ce mi se întâmplă mie? Am deja atâtea probleme.” Sarcina venea ca o boare de liniște, de împlinire. „De ce? Ce nu fac bine?” Mi-am sunat soțul, să vină de urgență. I-am zis de sarcină, de pruncă, de ce a spus medicul, de sângerare, de fricile mele, de durerea mea. M-a întrebat de ce am nevoie. „De o îmbrățișare, atât!” A negat sarcina, m-a lăsat plângând, sângerând, fără o mângâiere și a plecat. […]

Luni, tot cu visurile în picioare – știu că există minuni – luam primul rezultat: valori peste 400, dar la ora 14:00, al doilea rezultat: valori la jumătate, 200. Îmi pierdeam prunca cu fiecare picătură, fără să o țin în brațe, să o mângâi, să o îmbrățișez și să îi spun cât de mult o iubesc. Mi s-a golit sufletul, jumătate din inima mea s-a întunecat. Pierderea a fost lină, am dus pe picioare sângerarea, mă rugam să nu ajung la spital cu hemoragie, nu aveam cu cine lăsa băieții.

După 2 săptămâni, am mers la control și mi s-a descoperit un istmocel (o afecțiune apărută în urma operațiilor de cezariană), o posibilă cauză ce a dus la pierderea sarcinii. Mă simt vinovată că am un trup neputincios și doare fiecare lacrimă. Lunar, în zilele menstruației, urlu, fiecare picătură de sânge îmi revarsă înaintea ochilor acele momente groaznice din zilele transformării mele.

Iartă-mă, micuța mea Agnia, că nu ți-am putut da viața pământească!