Aveam aproape 37 de ani și era prima oară (și singura dată, până acum) când rămăsesem însărcinată. Nu-mi venea să cred, eram foarte fericită pentru că, cu un an în urmă, îmi făcusem analizele hormonale, deoarece nu reușeam să rămân însărcinată, și aflasem cu stupoare că rezerva mea ovariană era aproape zero. Un mare gong mi-a răsunat în cap atunci și am simțit că viața mea s-a dus prea repede, mult prea repede. Așa că, atunci când am văzut cele două liniuțe pe testul de sarcină, am simțit că am primit o nouă șansă.

Era iarnă, de Sf. Nicolae, și totul era mult mai frumos. Doar că nu a ținut mult. După Crăciun, am început să mă simt din nou la fel ca înainte; dispăruseră câteva semne de sarcină pe care le avusesem până atunci și mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Am mers la medic la control și temerile mele s-au adeverit.

Sarcina se oprise în evoluție și am avut ceea ce se numește „silent miscarriage”. Am citit mult pe tema aceasta și, în urma discuțiilor cu medicul meu, am decis să așteptăm să se elimine embrionul în mod natural. Așa a fost, doar că am avut de așteptat 3 săptămâni întregi. Corpul meu a renunțat cu greu la sarcină, se pare. A fost ca o mică naștere, cu contracții regulate, durere mare, dar suportabilă. Sufletul a fost cel mai greu de consolat. Mi-aș fi dorit o fetiță. N-a fost să fie, din păcate.