Fac testul de sarcină seara. Nu mai avem răbdare să așteptăm până dimineață. Sărbătorim pe loc, cumva fără să ne vină să credem că după atâta timp vine al doilea copil în familia noastră. Sunăm bunicii imediat. Scriu prietenelor celor mai apropiate. Se chiuie în mai multe case. „O să fie totul super” devine o mantră pe care o recit fără să mă întrebe nimeni, dar pe care o înghit cu noduri la finalul primului trimestru de sarcină, odată cu diagnosticul de Sindrom Down.

Primul eco, apoi alte și alte ecografii, dublu test, biopsie de vilozități coriale, cercetări peste cercetări, discuții, întâlniri cu tot felul de specialiști, întrebat în stânga și în dreapta. Plâns, disperare, certuri, speranță și apoi deznădejde, din nou speranță, din nou certuri, citit non-stop, plâns și mai mult. Învățat, înțeles, pierdut sens, gândit și răzgândit de mai multe ori pe zi.

Apoi decizia. Umerii lăsați. Hăul și privirea mea perdută în el, undeva. Sentimentul de singurătate profundă, definitivă, grea. Nevoia de o scorbură, nevoia de a da vina pe cineva, nevoia de a lua toată responsabilitatea pe umerii mei, fiindcă atâta timp cât o țin la mine în corp e responsabilitatea mea.

Nevoia de a putea plânge oriunde, oricând. Urgența de a elibera măcar un pic din durerea aia năucitoare. Apoi o amorțeală. Stau pe marginea patului și îmi spun, hei, azi o să fii lucidă și o să faci tot ce stă în puterile tale ca să rămâi în siguranță.

Toată frământarea ultimelor trei săptămâni rămâne, blurată, undeva în fundal. Sunt pregătită, îmi spun. Trebuie să aud asta, trebuie să fiu. E o zi luminoasă, foarte caldă, e o lumină galbenă și blândă, care se stinge încet spre seară.

Ating cu privirea, în trecere, lucrurile din cameră, mă plimb în tăcere și număr pașii, serioasă, calmă, fără să exist prea evident. Apoi corpurile noastre se despart și totul devine cât se poate de real. Viața mea continuă, a ei s a terminat. Mintea începe să caute scurtături, și astfel îmi amintesc că am citit mai demult cum celule ale copilului pot ajunge în sângele mamei, în timpul sarcinii sau a nașterii. Deci o parte biologică din ea s-ar putea să fi rămas cu mine pentru totdeauna. Mă înduioșează, dar nu face să-mi fie mai ușor.

O decizie luată în cunoștință de cauză nu-i garanția unei decizii ușoare sau a ușurinței de a trăi cu urmările ei. Locul rămas gol doare cum nu a durut nimic niciodată. Pot să plâng abia când tatăl ei aduce o lumânare aprinsă. Lumina aia. Mirosul ăla. Tăcerea. Gustul pe care îl simt în gură. Continuarea vieții. O nouă zi. Folosirea de cuvinte. O nouă săptămână. Formarea de propoziții tot mai lungi. Soluții pentru adormit. Privit oameni în ochi. Îmbrățișat copilul mare. O nouă lună. Îmbrățișat pe mine însămi ca pe o străină. Derută. Întrebări despre cine sunt acum. Cine am devenit. Cum am putut. De ce. Regret. Vinovăție. Și dintr-o dată, realizarea faptului că ea nu va mai veni niciodată. Aniversări care ar fi putut să fie. Absență. Subiect devenit tabu. Devenit treaba mea. Apoi nevoia ca treaba mea să nu mai fie doar suferința, ci și onorarea trecerii ei prin lumea asta și a întâlnirii noastre. Reînceperea căutării sensului.

Între timp, alți adulți primesc vești bune în cabinetele de obstetrică-ginecologie, alți copii pregătesc hainele surioarelor lor acasă, alți bunici vorbesc pițigăiat cu minusculii lor nepoți. O vreme, să învăț să trăiesc fără invidie cu bucuria din lume este ca și cum ar mânca cineva înghețată în fața mea. Vreau ca viețile tuturor să se oprească, inclusiv a mea. Apoi devine mai ușor. După un an, fiul altei femei devine primul bebeluș pe care îl primesc în brațe. Se foiește și-mi amintește simplu că el nu are nicio legătură cu Anais, el este el însuși și merită sărbătorit pur și simplu. Aș vrea să fie un final fericit, dar deocamdată finalul nu e aici. Încă mai caut sens, mai caut chef, mai caut energie, dorință, bucurie, încântare, liniște, mângâiere, confort, iertare, loc în lume.