Aveam 25 de ani, era a doua zi de Crăciun când am aflat că sunt însărcinată. A fost un șoc, unul frumos, ne-am bucurat enorm de mult știind că urmează să ne împlinim ca familie.
Au urmat trei luni grele, perfuzii multe, o sarcină toxică, cum spuneau medicii, stări de vărsături permanente, eram lipsită de orice putere, însă gândul că în burtica mea crește un suflet mă ținea tare.

Totul a început, ușor-ușor, să se așeze, mergeam la fiecare control, copilul nostru era bine, totul până când, la 22 de săptămâni, am mers la morfologia de trimestrul doi. Am avut un șoc când medicul a spus că copilul este cu un picior în colul uterin, acesta micșorându-se extrem de mult în ultimele 4 săptămâni și deschizându-se complet. A urmat internare de urgență. Neavând niciun simptom, nu am știut ce se întâmpla. Tratament atât intravenos, cât și pastile pentru a se închide colul și pentru a putea face procedura de serclaj, doar că, la două zile, a început calvarul…

Au început contracțiile, medicii au început să suplimenteze dozele de tratament în speranța că acestea se vor opri. Nimic. Deveneau mai dureroase și mai puternice de la o oră la alta…

Totul a ținut 3 zile. În cea de-a 4-a zi, când doamna doctor a venit să mă vadă, parcă simțea că ceva nu este ok, și așa era. Membranele mele se rupseseră cu câteva minute înainte ca ea să vină la vizită. Apoi, totul a durat cam 2 ore. Mi s-a rupt apa, dureri de neimaginat și… am născut un băiețel. Nu am fost lăsată să îl văd, deoarece au considerat că îmi voi face mai mult rău.

Știam că este băiețel, alesesem chiar și numele: Zian Dominic. Deja aveam pătuțul pregătit, începusem să facem cumpărături pentru a-l aștepta pe puiul nostru. Fiind la aproape 23 de săptămâni, medicii nu au voie să intervină asupra vieții bebelușului. În România, abia de la 24 de săptămâni se intervine. Am simțit că mor odată cu el. Copilul meu era bine, l-am simțit cum mișca toată dimineața în care eu am născut.

Am simțit și încă simt o durere de nedescris. O parte din mine a murit odată cu copilul meu. Furia pe care o simt față de sistemul nostru nu are cuvinte. Copilul meu avea 520 de grame, știu, era mic, însă într-o țară normal dezvoltată, precum Germania sau Anglia, avea o șansă la viață, însă nu și în România.
 Au trecut două săptămâni și nu trece zi să nu mă gândesc la puiul meu, nu este zi în care să nu îl plâng, nu este zi în care să nu mă doară.