Aveam 34 de ani și eram în drum spre botezul unui bun prieten, împreună cu soțul, când am simțit că ne dorim și noi puiul nostru de om.

Sarcina a venit 4 luni mai târziu și am fost așa fericiți, și nu ne venea să credem ce ușor se întâmplase. De bucurie, am împărtășit vestea cu toată familia și am sunat la medic pentru programare; urma să ne vedem “punctul” de om peste 2 săptămâni. Știam sigur că va fi o fetiță brunetă, cu ochii negri, leit tatăl ei, și îi spuneam Mariuca atunci când îi vorbeam cu mâna pe burtică. Am trăit 2 săptămâni pline de iluzii, până în ajunul vizitei la medic. Începusem să sângerez, la început puțin, până când, până dimineața, pata roșie și urâtă a absorbit tot “punctul” de om din mine.

Ei l-au numit avort menstrual, eu nu am putut să-i dau un nume. Am știut doar că nu mă mai trezeam cu bucurie, ba chiar că aș fi preferat să nu mă mai trezesc o vreme. Mi se spunea că nici măcar nu apucase să fie o sarcină și că nu am de ce să fiu așa tristă, că o să fac alt copil oricum. Într-adevăr, am rămas însărcinată din nou o lună mai târziu, avem acum un pui de om, blondă cu ochi albaștri, și o iubim nemărginit. Și mai avem un “punct” de om, o Mariuca ce va fi mereu sora mai mare, pe care o cresc acum bunicii care nu mai sunt lângă noi.