Povestea noastră… pentru că e doar despre noi două, eu și fetița mea Ana. La 33 de ani am rămas însărcinată, după un an de când am început să ne dorim un copil. Am primit vestea cu multă bucurie, dar și cu multe anxietăți de genul: „Dacă nu o să fiu o mamă suficient de bună pentru fetița mea?”.

Sarcina a decurs bine din punct de vedere medical, cu clasicele simptome de grețuri.

Într-o dimineață m-am trezit și am văzut că sângerez. Am fugit la baie, iar în scurt timp, fetița mea atârna de cordonul ombilical, cu mânuțele și piciorușele ei micuțe în sus.

A fost imaginea pe care nu am să o uit vreodată. A fost singura dată când am văzut-o pe fetița mea, pe care aș fi iubit-o nespus, dar și cea mai dureroasă imagine pe care am să mi-o amintesc vreodată. Fetița mea nu mai era! S-a dus în ceruri!

Soțul meu a plâns mult în primele zile, apoi s-a închis și nu a mai putut să vorbească despre asta, pentru că era prea dureros, ca și când deschizi o rană. După un timp, în inima mea a început să se formeze un gol tot mai mare. Trăiam într-o lume pentru care fetița mea nu exista, nimeni nu o pomenea, nimeni nu își aducea aminte de ea, parcă nu exista. Aveam un sentiment atât de straniu. Cum poate fetița mea să fie atât de vie în inima mea, dar total inexistentă în lumea asta?! De ce nimeni nu vorbește de ea?! De ce totul se rezumă la mine?! Da, am trecut prin ceva greu, dar fetița mea s-a dus!! De ce nu întreabă nimeni de ea?! De ce a dispărut ca și când n-ar fi existat?! Lumea nu știe că Ana mea e sus în ceruri?! De ce nimeni nu spune nimic de ea?!

Asta cred că mă doare cel mai tare în momentul ăsta, la 6 săptămâni după ce Ana a plecat… dar știu că e fericită și se joacă cu îngerii, iar cândva ne vom vedea acolo sus!