La 37 de ani și după câțiva ani de încercări fără succes, imediat după Paștele anului 2023, a apărut și a doua liniuță, mult așteptată. Atunci când nu mai ai nicio speranță și te resemnezi cu gândul că asta a fost, rămânem cu ce ne-a dat Dumnezeu până acum (un băiat și o fată), iată că vine și momentul în care rugăciunile ne sunt ascultate.

A fost cea mai ușoară sarcină. Fără grețuri, fără pofte… Numai fericire și bucurie. După ce am început să simt mișcările, abia așteptam să ajungem acasă să o pândim și să ne bucurăm de prezența ei. Adormeam cu mâna pe burtă. Deja proiectam viitorul. I-am ales și numele.

La 22 de săptămâni, într-o vineri, am fost la serviciu, a fost totul ok, până am ajuns acasă și am realizat că eu nu am simțit mișcări fetale toată ziua. M-am întins în pat și am început să o înghiontesc, să mă pun în poziții inconfortabile în speranța că o să obțin o reacție. Speram să fie doar o zi în care e mai leneșă. La ora 22 am fugit de urgență la maternitatea din oraș. Vestea ne-a lovit în moalele capului. Lipsa activității cardiace de mai puțin de 24 de ore. Am fost șocați. Căzusem de pe culmi înalte.

Am vorbit cu doctorul. meu curant și am hotărât să mergem la București pentru ceea ce a urmat. M-am internat duminică și tot atunci am început și procesul de declanșare a nașterii. Au urmat 3 zile de chin. Corpul meu, fiind setat să țină sarcina, nu să o elimine, se împotrivea oricărei substanțe pentru contracții sau dilatare. Marți, la ora 3:40, am ajuns în iad.

Contracțiile erau atât de dureroase încât am leșinat. M-am trezit din durere și am vomitat. Aveam contracții atât de violente și dese încât nu mai simțeam nicio pauză între ele. Apoi am simțit cum a coborât. Nu am reușit să ajung la masă și a ieșit în pat… am văzut-o… Prin sacul gestational am distins căpșorul mic și poziția chircită. Am fost șocată, dar m-am avut timp să realizez ce tocmai se întâmplase, pentru că m-au luat repede, m-au urcat pe masă, m-au chiuretaj și mi-au cusut colul. Eram în altă lume. Nu mai simțeam nimic. O parte din sufletul meu a murit atunci.
A doua zi am fost externată. Am plecat cu brațele goale și sufletul în bucăți. Am mai rămas în București 2 zile pentru că efectiv nu puteam să plec știind că ea a rămas acolo.

Doare, doare extrem de rău. De când am venit, nu știu ce să fac cu viața mea. Sunt pe pilot automat cu ceilalți.

O parte din mine încă e acolo… Nu sunt pregătită să mă desprind. Nu cred că voi fi prea curând.

Era totul perfect! Ea era perfectă… Până când s-a oprit inimioara. De ce? Nimeni nu își explică.