Persoanele care își pierd partenerii se numesc văduvi, cei care își pierd părinții se numesc orfani, însă cum se numesc cei care își pierd copiii? Societatea și părinții nu sunt pregătiți pentru o astfel de experiență și nu există o etichetă, însă totuși 1 din 4 femei trec prin asta.

De aproape 2 ani planificasem acest copil și ne doream foarte mult, am avut o listă de lucruri pe care să le facem înainte de el tocmai pentru a-l primi cu brațele deschise, fără frustrări că ni se schimbă viața. De mică am avut o mare frică – că nu pot avea copii. Probabil marcată de o mătușă foarte apropiată care s-a chinuit mult și care acum e singura și suferă mult. Când am rămas însărcinată, nu mi-a venit să cred. Deși aveam 4 teste pozitive și confirmare din partea analizelor de șanse, aveam o mare temere și reținere. Soțul meu planifica deja cum îi facem camera, care sunt lucrurile pe care trebuie să le pregătim. Eu calculam ce bine planificat este bebe, se va naște în iunie și va avea 4 luni când va începe anul 2 de la master și voi putea să-l continui. Când mi-am permis să cred că minunea se întâmpla, am fost foarte fericită. Trăiam la maxim simptomele de sarcină, stăteam mereu cu mâna pe pântec și îi spuneam cât îl iubesc și cât de mult îl aștept. Am simțit din prima clipă că va fi băiețel. Am fost atât de fericiți, încât entuziasmul ne-a făcut să împărtășim bucuria cu părinți, familie și prieteni apropiați. Bunicilor le-am făcut cadou un body pe care scria „Salut, bunici!”. Au plâns cu noi când au aflat. Prietena mea cea mai bună tocmai născuse și ne făceam planuri împreună cum o să fie copilașii colegi de grădiniță, cum se vor juca împreună și câte momente frumoase ne așteaptă împreună. Soțul meu avea grijă de mine, îmi făcea micul dejun în fiecare dimineață, studiase ce am voie să mănânc și ce nu, prima oară începuse să gătească și am descoperit cât de bine gătește – era motivat de bebelușul nostru. Ce multe îmi lipsesc mesajele de „noapte bună ție și bebelușului!”. Eram în al nouălea cer și nu avea răbdare să treacă cele 9 luni și să vină Vlăduț, îl vedeam peste tot în casă – cum stă pe canapea, cum ne jucăm pe covor, cum îi va plăcea maxim tabloul cu girafa…

După cele 4 teste pozitive am fost la medic și nu s-a văzut nimic, nici măcar sacul. Doamna doctor m-a certat că am venit prea devreme la control. Apoi am căutat un alt medic cu care să simt că am mai multă chimie și, peste 2 săptămâni, am fost la alt medic care mi-a arătat sacul pe ecran și am simțit că mor de bucurie. Am avut mari emoții pentru că la ecografia precedentă nu se vedea nimic și am răsuflat ușurată când mi s-a zis „Totul e bine!”.

În noaptea respectivă urma să zbor spre Zagreb și am întrebat dacă e totul ok, dacă îmi spunea că există cel mai mic risc, anulam tot. Mi-a fost greu să plec și nu mă simțeam confortabil să nu fim câteva zile sub protecția soțului, însă am ieșit amândoi pe ușă la 2 noaptea abia așteptând să ne întoarcem acasă. Zborul a fost unul lung, însă nimic care să îmi pună în pericol starea de sănătate. Marți și miercuri am fost la biroul clientului și eram focusată să atingem obiectivele călătoriei. Eram 10 colegi în total acolo. Miercuri ne-am plimbat puțin prin centru și eram foarte obosită, însă am dat vina pe zbor și oricum simptomul principal al sarcinii era epuizarea seara. După o oră și jumătate de plimbare, ne-am oprit la o berărie unde toată lumea consuma alcool și eu apă. Am zis că iau antibiotic și de asta nu pot consuma o bere. Începusem să mă simt amețită și aveam crampe din ce în ce mai puternice. M-am dus la baie și am văzut că am început să sângerez. Nu știam ce să fac, m-am speriat. I-am scris doctoriței un mesaj care mi-a spus să mă duc la farmacie să iau ovule cu progesteron și, dacă continua sângerarea, să mă duc la un medic. Am plecat imediat singură de acolo, căutând o farmacie non-stop. Eram pe tocuri și am mers pe jos aproape o oră căutând, însă nu am găsit. Orice farmacie deschisă pe Google era închisă, de fapt. Când am găsit ceva deschis, mi-a spus că nu îmi poate da fără rețetă.

Am ajuns în final la hotel și am făcut un duș, durerile erau tot mai mari și sângeream tot mai mult. Soțul a găsit, la distanță de 10 minute de hotel, un spital numit Departamentul de Ginecologie și Obstetrică care era deschis. Am ajuns acolo și m-am bucurat să găsesc pe cineva căruia i-am putut explica în engleză prin ce trec. Mi-a luat buletinul și m-a pus să fac un test de sarcină să confirm că sunt însărcinată, am simțit din priviri și body language că nu mă cred. Asigurare de sănătate nu aveam, nu eram de acolo, eram o străină. Am așteptat 4 ore sângerenând, în dureri și plângând. Mă rugam de asistente să mă ajute, dar mi se spunea că nu au timp. Simțeam din ce în ce mai puternic că nu este bine, că Vlăduț nu este bine. Îmi era sete și foame și nu puteam să îmi cumpăr nimic de la tonomat pentru că nu aveam kuna, moneda lor. După câteva ore, era un cuplu acolo care nu știa engleză, însă le-am întins 5 euro și repetam întruna „kuna, kuna”. Mi-au dat 10 kuna, fix pentru o apă.

Vorbeam la telefon cu soțul, plângeam întruna. El găsise pe internet că sângerările nu înseamnă neapărat avort spontan și că totul poate fi bine. Într-un final, m-au chemat înăuntru și am rămas surprinsă să văd că o capitală care trece la euro și intră în spațiul Schengen are aparatură și condiții atât de învechite. După control, doctorița de acolo mi-a spus că bebe e acolo, însă pare a fi un început de avort spontan. Am întrebat ce pot să fac să împiedic pierderea și mi-a zis că nimic. Am rugat-o să îmi dea o rețetă pentru progesteron, că așa mi-a recomandat ginecologa, însă răspunsul a fost că ea nu recomandă asta. Și nu mi-a dat.

Am plecat de acolo într-un fel ușurată că bebe încă e acolo, însă mi-era teamă pentru el. Nu am dormit deloc în noaptea aceea, durerile erau foarte puternice și No-Spa-ul nu făcea față. Mă rugam nonstop în lacrimi și îi ceream lui Dumnezeu să îl salveze pe Vlăduț. A doua zi nu am plecat la birou, m-am gândit că trebuie să stau în pat să am grijă de bebe. Începuse spre dimineață să îmi curgă un lichid și m-am bucurat văzând că e mai puțin sânge. Spre prânz, începusem să am cheaguri și la un moment dat am văzut pe absorbant un țesut. M-am prăbușit în acel moment. Am simțit că l-am pierdut, mi se scurgea viața prin ochi, dar și prin sângele care curgea. Nu știam ce să fac. Între timp, am primit rețeta de la doamna doctor din România și am făcut rost de ovule. Speram din suflet să mă ajute și să fie totul bine.

Timpul trecea foarte greu, vineri, la ora 17.00, urma să aterizez în București și să mă duc direct la spital. Zborul a fost foarte greu pentru că durerile erau mari, colegii mă tot întrebau ce am și îmi spuneau că nu arăt bine. Mi-a fost foarte greu să nu plâng. Ei știau că am făcut o indigestie. Mă simțeam atât de singură și vinovată că m-am dus… căutasem suport la prietena mea și la surori, însă îmi ziceau să fiu pozitivă, că o să fie bine, dar eu știam deja că nu mai e Vlăduț în pântec. O simțeam și durea cumplit.

M-a luat soțul de la aeroport și am ajuns la spital, unde, în timpul ecografiei, am văzut-o pe doamna doctor că oftează și a început să mă mângâie. Am văzut în ochii ei ce urma să îmi zică. Am simțit că am primit 1000 de cuțite în inimă și abia puteam să respir. Mesajul că 1 din 4 femei pierd sarcina sub 12 săptămâni, că e un accident și că nu are sens să mă întreb de ce nu m-a ajutat. Am intrat să mă îmbrac în baie și m-am prăbușit pe jos plângând și i-am dat un mesaj soțului că l-am pierdut… podeaua era atât de rece, țineam în mână hainele pătate de sânge și nu mai voiam să mă ridic de acolo niciodată. Voiam să plec cu el. Mi-am adus aminte apoi de iubitul meu care e pe hol și are nevoie de mine, așa că m-am ridicat și m-am întors. Cele 10 minute în care doctorița mi-a explicat că o să iau medicamente pentru avort medicamentos, ce trebuie să fac, au durat o veșnicie.

Deși o simțeam de joi că bebe nu mai e, a fost cumplit să aud confirmarea. Următoarea perioadă a fost și este în continuare foarte grea. Suportul de care aveam nevoie nu era nicăieri. Cei din jur îmi spuneau că sunt tânără, că fac altul, că bine că am rămas gravidă, că era doar un embrion, că se întâmplă, că e normal. Nimic nu mă ajuta, mă durea și mai tare că nu recunoșteau existența lui Vlăduț. Prietenele m-au izolat pentru că nu știau ce să îmi spună. Mă frustrează foarte tare că, dacă suntem atât de multe femei, de ce nu se discută despre asta? De ce nu există educație și grupuri de suport? De ce totul e ascuns sub preș și e ca și cum nu se întâmplă așa ceva în jurul nostru? Doare atât de tare… în urma unei experiențe de acum un an și jumătate și din ce am discutat cu doctorița, pare că am mai avut o sarcină pierdută prin avort menstrual.

Cele mai puternice emoții care mă încearcă sunt vinovăția și singurătatea. Vinovată că am zburat, că am mers pe jos prea mult, că nu am mers la un spital privat, că nu am cerut ajutor, că nu am mâncat bine sau că m-am stresat prea mult în ultimele luni. Singură pentru că nimeni nu înțelege durerea adevărată. Cel mai probabil nici eu nu aș fi știut să gestionez dacă o prietenă trecea prin asta. Pentru că nu ne învață nimeni.

Mă doare carnea pe mine, nu vreau să mă ridic din pat, nu pot să nu mă gândesc la Vlăduț. I-am pus într-o cutiuță body-ul, testele de sarcină, ecografiile și un îngeraș. Am fost la biserică și i-am aprins o lumânare. Am început să vorbesc despre el, să le zic celor din jur ce am nevoie și să îi învăț. Nimic nu mă face să mă simt mai bine. Mă simt ca o oală sub presiune, trec de la negare, la furie, depresie și acceptare în aceeași zi. Nu vreau nimic altceva decât să vină înapoi în pântecul meu.

Aș fi fost o mamă așa de rea încât nu a mai vrut să vină? Am greșit atât de mult în viață încât suntem pedepsiți? Faptul că nu am crezut din prima că sunt însărcinată l-a făcut să plece? M-am focusat prea mult pe carieră și master și nu am avut grijă de bine? Sunt bolnavă și nu pot să duc o sarcină? O să mai rămân vreodată însărcinată? Vlăduț e doar un suflet și se poate întoarce cu o altă sarcină? Oare mă aude, mă vede, știe cât de mult îl iubesc?

Rațional gândind, încerc să mă montez și să devin funcțională. Însă mă doare tot corpul, nu pot dormi, visez urât, nu pot să mă concentrez la nimic. Arde fiecare respirație. Aș da orice să fie doar un coșmar și să mă trezesc. Cred că nu o să mai fiu niciodată cine am fost, singura mea motivație să merg mai departe este iubitul meu care suferă cu mine, care a pierdut și el un copil și nu vreau să își piardă și partenera.

Nu știu ce urmează, nu știu ce-o să facem. Dar ce știu, Vlăduț, e că te iubesc mult, mi-e dor de tine de mor, sper că ești bine și că știi că aș fi făcut tot să fiu o mamă bună pentru tine…