Încercam de vreo 3 luni să rămân însărcinată, iar bucuria a venit la sfârșitul lunii ianuarie 2021 (aveam încă 24 de ani). Nu pot explica în cuvinte bucuria pe care am simțit-o în momentul în care am văzut două liniuțe pe testul de sarcină. Iubitul meu era în delir, părinții mei au început să plângă de bucurie, pentru că știau că ne dorim foarte mult un bebe. Eram încă în pandemie, Covidul era peste tot și am încercat să ne ferim cât de mult. Am fost la controale aproape săptămânal, deoarece sarcina era puțin desprinsă, ultimul fiind chiar înainte cu o săptămână să se oprească din evoluție. Luam vitamine, progesteron, tot ce se putea. Mâncam sănătos, nu eram fumătoare, am renunțat chiar și la cafea și sucurile acidulate.

Pe 1 martie am avut febră 39.4, singura dată în viața mea când am avut o asemenea febră. Făceam dușuri reci numai să o stăpânesc, dar nimic. Într-un final, am chemat salvarea pe la 23:00, iar ei ne-au spus ceea ce speram să nu auzim: „Aveți Covid, amândoi”. Eram oarecum conștienți, pentru că aveam simptome, dar totuși speram să fie o simplă răceală. Pe 5 martie, la 2 zile după ziua iubitului meu, am chemat salvarea pentru că aveam sângerări abundente, nenormale în sarcină. Diagnosticul: sarcină oprită din evoluție, chiuretaj. Nimeni nu a știut să îmi răspundă la cauza întreruperii, toți se fereau să pună pe seama Covid-ului, unde existau „cercetări” cum că nu afectează gravidele (repet, 2021). Ulterior, o doamnă doctor hematolog mi-a spus că o cauză ar fi febra, dar febra aș fi putut să o am din cauza că deja sarcina se oprise, iar corpul se lupta cu infecția. Din nou, fără răspunsuri.

Dorind să avem un bebe, am mai încercat în aprilie, iar la sfârșitul acestei luni, hopa, test pozitiv. Minuneee!!! Minunea a durat fix 2 săptămâni, până la consultul ginecologic, unde mi s-a pus iar un diagnostic urât. De data aceasta, sarcină cu ou clar. Totuși, am așteptat încă 2 săptămâni să fim siguri că este o sarcină fără embrion. Problema era că aveam toate simptomele unei sarcini, simptome pe care nu le-am avut deloc la prima: grețuri crunte, sâni dureroși, pofta și nepofta de mâncare, oboseală. Luam tratamentele în continuare, căci cine știe ce minune se întâmplă și schimbăm diagnosticul. Până la urmă, nici după două săptămâni nu se auzea nicio inimioară, am făcut BHCG la 48h, iar sarcina s-a dovedit a fi într-adevăr cu ou clar. A urmat un avort medicamentos oribil, extrem de dureros.

Am rămas cu o teamă extraordinară din cauza aceasta, gândindu-mă că sigur nu aș mai putea să trec vreodată prin așa ceva. Ne era teamă să mai încercăm, ne-am dat câteva luni răgaz să ne vindecăm, ne-am oferit timp să ne gândim la tot ceea ce ni s-a întâmplat, pentru că să treci de la extaz la agonie de două ori, în mai puțin de două anotimpuri, este îngrozitor. Am refăcut analizele, am făcut analize de ginecologie, hematologie, endocrinologie, mulți bani și foarte mult timp investit. Căutăm o cauză, o vină, ceva – ceva să înțelegem de ce tocmai noi am trecut prin așa ceva.

Am fost la control pe 14 februarie 2022, de rutină, la ginecologie. Doamna doctor mi-a spus să începem să încercăm, pentru că totul pare în regulă. Nu la mult timp, a venit și testul pozitiv, pe la mijlocul lui martie. Ne-am bucurat enorm, nu ne venea să credem. Dar când crezi că nimic nu ți se mai poate întâmpla, la primul consult ginecologic: sarcina nu este în uter. (De ce noi?) Poate este mică, dar nu se vede nimic aici. Am plecat acasă, tot cu speranța că poate este prea mică să se vadă. La câteva zile, au început durerile groaznice, sângerările maronii, iar iubitul meu m-a dus la spital pentru că aproape leșinasem în baie. Era 3 dimineața, am fost consultată. Diagnosticul: sarcină ectopică. Tratament: injecție cu metrotexat, pentru că eram considerată „norocoasă” că sarcina s-a oprit foarte devreme, la 5-6 săptămâni. Nu am simțit durere, nu am mai simțit nimic. Am fost felicitată după 5 analize de BHCG că am scăpat de sarcină cu bine și că nu sunt nevoită să recurg la operație.

Acum stăm și așteptăm să treacă cele 6 luni de așteptare, să fim siguri că metotrexatul nu va afecta o viitoare sarcină. Dacă va mai fi una. Am 26 de ani în momentul în care vă scriu, 3 sarcini total diferite, oprite din 3 motive diferite. Încă niciun răspuns, analize perfecte. Mă gândesc doar să nu ajung în momentul în care brațele mele să nu mai fie atât de lungi încât să nu mai poată cuprinde nimic.