Astăzi mai mult ca oricând sunt o mamă cu brațele goale. Astăzi aș fi fost în brațe cu Dalia, răvășită, nedormită, dar fericită. Dalia ar fi împlinit azi 14 zile. Astăzi mă uit înspre viitor și nu văd nimic, mă uit înspre trecut și totul este îndepărtat, în ceață, parcă. La morfologia de trimestrul doi am aflat ca Dalia nu mai e. Murise cu o săptămână în urmă și eu nu simțisem nimic. Nu am simțit-o niciun moment, nu și-a mișcat petalele de dalie la mine în pântece. Am văzut-o la o ecografie cum ne făcea cu mâna și apoi pur și simplu s-a sfârșit totul.

Timp de două săptămâni am fost practic un sicriu ambulant pentru copilul meu. Sunt zile în care încă mă simt ca un sicriu ambulant pentru partea din mine care a murit odată cu ea. Nu știu de ce a murit, nu știe nimeni. Mi s-a spus că nu e vina mea, că nu puteam face nimic, că niciun medic nu putea face nimic. Dar evident că îmi pun întrebări, că mă simt vinovată și că am căutat vinovați. Poate că am făcut prea mult sport, poate că nu mi s-a recomandat tratamentul potrivit, poate că….poate că….

La 21 de săptămâni am născut. Am avut un travaliu greu și am născut un copil mort pe care nu l-am văzut. Am văzut fugitiv sacul gestațional, dar nu am distins-o pe ea înăuntrul sacului. Am auzit o asistentă spunând: “Uite ce frumoasă e în sac!” Sunt convinsă că era frumoasă. Cel puțin la fel de frumoasă ca daliile de la mine din grădină și ca dalia pe care mi-am tatuat-o ulterior pe umăr. Norocul meu este că am ținut un jurnal de sarcină, care ulterior a devenit jurnal de avort, că am fotografii cu noi două, ecografii și o mică statuetă, un print 3D pe care tatăl ei ni l-a făcut. Știu că aceste mici amintiri nu vor umple niciodată golul, dar mă ajută să nu uit, să nu înnebunesc, să mă mențin într-o lume palpabilă. Am fost furioasă, încrâncenată, m-am simțit furată, mi-a fost rău fizic, deși la controale și la analize nu aveam nimic.

Apoi am început să mă gândesc ce fac cu toate aceste sentimente, cu toată energia, ce lecții am de învățat, cum m-a transformat acest moment și ce pot scoate bun, din această dramă fără sens. Nu cred că am reușit în totalitate. Deși vreau să mă concentrez pe lucrurile bune din viața mea, pe sprijinul familiei, al unora dintre prieteni, pe dibacia și empatia doamnei doctor, pe faptul că sunt sănătoasă etc, nu pot uita momentul când am primit vestea, cum plângeam pe o bordură singură, nu pot uita experiența dură din spital cu o asistentă care îmi spunea să mă rog, nu să cer calmante, cu doctorul anestezist care a spus că de ce vreau anestezie la chiuretaj, că în alte părți se face chiuretaj în viu, de ce trebuie anastezie la Timișoara (oare așa ar fi spus dacă era vorba de sora lui, sau de soția lui?), nu pot uita că am devenit paria pentru cei din jurul meu, unii m-au învinovățit, alții au ales să îmi evite compania.

Goală, singură, vinovată, ieșită din ritm, refuzată de societate, tratată cu milă, forțată să uit și să merg mai departe. Așa că am ales să scriu, să fac fotografie, să vorbesc despre asta. O mamă poate alege să pună în brațele unei prietene copilul viu și să bea o cafea, dar eu nu pot da copilul meu mort nimănui. Dalia va fi numai cu mine, întotdeauna, dar proiectul pe care l-am construit în jurul ei îl dăruiesc lumii.