Am așteptat minunea aceasta 13 ani, însă la analizele făcute la dublul test am fost informată că bebelușul meu ar putea avea sindromul Edwards. Nu o să uit niciodată cum stăteam pe scaun, frângându-mi mâinile, iar la grimasa făcută de doamna doctor am știut că ceva nu e în regulă! „Ce este? Este sindromul Down?” Răspunsul a venit ca un pumn direct în față: „Este mai rău decât Down! Cu Down poți să trăiești, cu Edwards nu!”.

Nu am mai auzit nimic! Nu puteam să cred! Nu copilul meu! Urma o amniocenteză și un test genetic. Toată lumea mă liniștea, „o să fie ok, este din cauza vârstei, este un calcul matematic! Este ok!”.

Am făcut la 17 săptămâni amniocenteza și testul genetic, după nopți nedormite. La amniocenteză, doctorul mi-a spus că este fetiță! Ea este o ea!

După 3 zile a venit rezultatul – sindromul Edwards confirmat la un făt de gen masculin. Deci era băiețel. Sfatul medicului, dur și direct: întreruperea sarcinii. Am citit tot ce se putea citi, am întrebat, am mers la încă două clinici private, același rezultat, același sfat! „Doamna, nu are nicio șansă!” Speram să fie o greșeală! În sufletul meu știam că nu este o greșeală! O durere cruntă, o săptămână de spital, o naștere provocată și atâtea femei acolo cu diverse drame. Pe 26 iunie am semnat declarația că nu doresc să mi se dea trupul copilului meu mort. Altă dramă. În weekend am solicitat să fiu lăsată să plec acasă, nu mai puteam psihic să fiu acolo! Andrei va fi mereu în inima mea, care deocamdată tresare ori de câte ori vede un prunc sau o gravidă.