Ne chinuiam de 2 ani și ceva și am ajuns la FIV, în urma problemelor pe care le aveam. După punctie am obținut 3 embrione pe care îi botezaserăm Sara 1, Sara 2 și Sara 3, gândindu-ne noi că sigur sunt fete.

La transfer am luat decizia să pun 2 de ziua 3, poate, poate am norocul să se prindă măcar unul. La 7 zile de la transfer am plecat de dimineață la beta, doar că rezultatele venind greu, mi-am făcut un test de sarcină. Când am văzut a 2-a linie roz, am simțit fericirea și panica, în același timp. Sentimente care m-au urmărit până când n-au mai fost.

La 7 săptămâni am fost la ecografia de confirmare, unde surpriza maximă a fost că s-au dezvoltat amândoi embrioanele, cu tot cu activitate cardiacă. Am plâns de fericire până acasă, ne-am bucurat, ne-am făcut planuri și în aceeași noapte, mi-a ieșit pozitiv testul Covid. M-am panicat un pic, dar toată lumea îmi spunea că nu se va întâmpla nimic, că e o variantă ușoară, că am boosterele făcute. Și eu am crezut, am vorbit cu ei în fiecare seară, le ziceam să lupte, că o să fie bine.

Dar…la fix o săptămână de la testul pozitiv m-am trezit cu sângerare. Nu era în momentul acela mare, dar am simțit că ceva nu era în regulă. Am plecat spre spital, soțul meu încercând să mă încurajeze, că sigur nu e nimic grav. Din păcate, la camera de gardă am auzit acea frază de care ne este atât de frică. „Ne pare rău, dar nu mai are activitate cardiacă”.

Unul din copii se oprise din evoluție, aveam un hematom de 12 cm. Cu greu l-au găsit pe celălalt, care a fost împins de hematom, dar a cărui inimioară încă bătea. M-au dus la salon, am pierdut destul de mult sânge, a fost una din cele mai rele nopți. O parte din mine a murit la ecografie, dar mai aveam un pic de speranță.

Timp de 12 zile, cât am stat în spital, am trăit de la o ecografie la cealaltă. În ziua externării avea 186 bpm și se vedea cum se mișca. Așa că am plecat acasă cu speranța, știind că în caz de sângerare abundentă trebuie să mă întorc. Am ajuns la noi, bucuroasă că am ieșit din spital, dar extrem de panicată. Din păcate, la 3 zile, s-a declanșat avortul.

M-am trezit cu sângerare masivă, care nu s-a mai oprit. Cam 2 ore am tot sperat că se elimină hematomul și că o să fie bine. Până la urmă, când a început să se elimine sânge roșu iar eu să leșin de mai multe ori, am chemat salvarea. La spital, mi-au spus că s-a oprit și al doilea din evoluție, probabil din cauza hematomului și deja începeam să am sânge în abdomen.

Îmi amintesc fiecare secundă din aceea zi, a fost efectiv o traumă, care o să mă urmărească toată viața. Din păcate la ATI, am stat lângă femei care urmau să nască sau care nascuseră. Iar eu eram acolo cu copilul meu pe care nu o să îl văd niciodată. Am plâns tot chiuretajul și după care în ATI și în salon. Am plâns și la un moment dat, n-am mai avut lacrimi. Și de atunci tot plâng, la început în fiecare seară, acum mai rar, dar nu există minut să nu mă gândesc la ei, la cei 2 îngerași, pentru care chiar sper să existe Rai. Și sper să am șansa să mă întâlnesc cu ei la un moment dat, să le zic că mi-a fost tare dor de ei și că îi iubesc de la prima poză cu ei embrioni.

Am un soț minunat, care și-a ascuns durerea ca să pot să mi-o desfășor pe a mea. Nu știu ce va fi mai departe, dacă o să reușim să facem un copil, dar lupta cu infertilitatea și pierderea gemenilor m-a schimbat ca om. La suprafață încerc să fiu puternică, încrezătoare în viitor, dar în fiecare seară mă gândesc că nu pot să mai trec printr-o pierdere și că nu sunt atât de puternică precum las să se vadă. O mare parte din mine a murit în spital și n-am reușit să acopăr golul până acum. Pot doar să sper.