Aveam 27 de ani când am pierdut-o pe Iulia. Am aflat că ceva este în neregulă la morfologia de trimestrul I – copilul avea o anomalie incompatibilă cu viața. Evident că nu i-am crezut, am tot continuat să sper că nu au văzut bine în ecografie, că se poate repara, însă după mai multe investigații la medici diferiți, la 15 săptămâni mi s-a recomandat un avort terapeutic.

Am decis să-l fac, am înțeles că nu avea rost să aduc o ființă pe lume, doar ca să moară la scurt timp după. Nu pot să explic dezgustul față de tot ce înseamnă sensul vieții atunci când a trebuit să îmi pornesc singură travaliul cu niște pastile. Am simțit că mi-am omorât copilul cu mâna mea.

A fost o experiență oribilă, nu îi doresc absolut nimănui să știe cum a putut sufletul meu să moară în acel moment. Multe mame povestesc că au pierdut sarcini pur și simplu, dar nu am auzit pe cineva să spună ce se întâmplă atunci când ești nevoită să îți induci singură nașterea pentru că nu ai de ales. Eu nu am avut de ales.