Este 27 februarie 2021. Am știut că sunt însărcinată încă de când, la o săptămână de la ovulație, au apărut crampele, oboseala și a crescut frecvența urinărilor. Drept urmare, în ziua 28 a ciclului menstrual, am hotărât să nu mai aștept și să fac un test de sarcină. Apar două linii, una foarte pigmentată și una ușor ștearsă, inima îmi bate cu putere, simt un milion de senzații diferite în același timp. Eu și soțul suntem în al nouălea cer! Este prima lună când încercăm să concepem.

Merg la primul control în săptămâna a 5-a, mi se confirmă că sarcina e intrauterină, însă e prea devreme pentru a auzi și bătăile inimii. Revin pentru o a doua ecografie și mi se confirmă că există ritm cardiac și totul este în regulă. Sarcina decurge normal, fără stări neplăcute. În primele trei luni, singurele simptome sunt somnolența și urinările frecvente. Plutesc pe un norișor și mă pregătesc de marea întâlnire preconizată pe 6 noiembrie 2021.

Pe 26 aprilie merg la prima morfologie, având rezultatele bitestului efectuat cu o săptămână în urmă. Atât eu, cât și soțul meu suntem tineri (eu, 26 de ani și el, 28), suntem sănătoși, nu avem probleme medicale în familie, așadar această morfologie nu ne dă emoții. Deși știm că e prematur, suntem nerăbdători să aflăm sexul copilului. Aflu de la medic că, în baza investigațiilor, cel mai probabil vom avea o fetiță, iar dintre cele trei trisomii investigate, atrage atenția trisomia 21, cu un risc calculat de 1:356. Mă liniștește spunându-mi că, cel mai probabil, totul este normal, dar pentru siguranță, ar trebui să efectuez un test prenatal non-invaziv. Citisem înainte că bitestul dă de multe ori rezultate greșite, deci vestea nu mă impactează atât de tare. Nu îmi vine să cred că vom avea o fetiță.

Recoltez ulterior probele de sânge pentru acest test și începe așteptarea de 2 săptămâni a celor mai importante analize de până atunci. Este perioada Paștelui, este primăvară, burtica mea începe să crească vizibil și mă liniștesc când încep să simt acele mici furnicături în abdomenul inferior, ce inițial nu îmi sunt clare, dar care se intensifică treptat. Sunt primele mișcări ale bebelușului nostru. Le simt doar eu, dar sunt acolo, el e acolo și e bine. Nu am ales încă un nume, așa că o alintăm spunându-i Șoni. Eu și soțul suntem optimiști, doar uneori mai apare și acel gând care nu ne dă pace, cum că fetița noastră ar putea fi acel caz din 356. Ne tot repetăm că totul va fi bine!

Pe 10 mai primesc rezultatele. Prima dată observ prezența cromozomului Y, deci nu e fetiță, ci băiețel, și îmi sare inima din piept de fericire, însă în fracțiune de secundă îngheț și am acel sentiment că aceeași inimă ce zburda de fericire este acum sfâșiată în două, sentiment pe care îl voi purta cu mine mult timp din acel moment. Șansele pentru trisomia 21 sunt ridicate și mi se recomandă amniocenteza pentru confirmare. Totul începe să semene cu un coșmar din care nu mă pot trezi. Ajung acasă, îi spun soțului, suntem șocați. Eu plâng în hohote, nu mă pot controla, el este puternic, pozitiv și mă încurajează că va fi bine, însă simt cum îl cuprind și pe el emoțiile și nu își mai găsește cuvintele. E ireală această zi. Stau în fața oglinzii și am un puternic sentiment de tristețe, de gol și durere în suflet, plâng și nu mă pot controla, îmi doresc să îmi opresc emoțiile, să nu mai simt, să îmi anesteziez sentimentele până la ultimul gram, să nu mă mai doară așa. Într-un final, după câteva ore de carusel emoțional, ne liniștim, mă programez pentru amniocenteză și începem căutarea informațiilor referitoare la acuratețea acestor teste. Ne agățăm de orice procent, de orice studiu în care citim că aceste teste pot da rezultate fals pozitive și sperăm că bebelușul nostru e sănătos, că el este excepția de la regulă.

Pe 24 mai coșmarul devine realitate. Ni se confirmă prin amniocenteză că băiețelul nostru are trisomia 21. Bineînțeles că deși negam realitatea, amândoi știam ce vom face dacă se va confirma. Am proiectat ideea că am putea avea un băiețel cu sindrom Down, iar acest scenariu ne dădea fiori. Poate mulți judecă și au impresia că decizia e ușor de luat, însă nu e. Șansele ca amniocenteza să aibă un rezultat fals pozitiv, ca sarcina să ajungă la termen, ca băiețelul să supraviețuiască la naștere, ca el să aibă o viață normală, ca noi să avem o viață normală ș.a. sunt minime.

Îmi propun să îmi controlez lacrimile și durerea sufletească, asta pentru că, pentru ceea ce urmează, am nevoie de mine puternică, atât fizic, cât și psihic. Aleg să nu mă mai gândesc deloc la mine și la emoțiile mele, mă simt ca un robot, ca un soldat care trebuie să își înghețe sângele pentru a fi pregătit de misiune.

În ultima seară înainte de internare, tatăl lui reușește să simtă mișcările bebelușului. Este ultima noapte în 3. Mă unge pe suflet.

Pe 27 mai 2021, la 16 săptămâni și 5 zile, după un travaliu de 9 ore, la Spitalul Filantropia, trec prin procesul nașterii, fără ca la final să îmi țin băiețelul teafăr și nevătămat în brațe. Acum este în lumea îngerilor. Drum lin, suflet drag! Este ireal, este crunt, sunt zdrobită, puternică și în același timp ușurată că totul a decurs fără complicații. Dar nu simt nimic, pare că am reușit să îmi opresc emoțiile. Cumva am găsit acel buton… Tot ce îmi doresc e să dorm, sunt epuizată și amețită de la anestezice.

Primele zile acasă, după externare, sunt relativ normale, mă odihnesc, mă uit la seriale și încerc să îmi țin mintea ocupată. În schimb, serile sunt grele. Mă pun în pat și nu reușesc să îmi controlez emoțiile. El era gândul meu frumos, înainte de culcare, iar acum a devenit gândul meu trist înainte de culcare. Nu îmi trece nimic pozitiv prin minte la care aș putea să mă gândesc ca să adorm. Așa că plâng, până când corpul cedează și intră în stare de veghe.

Simt tristețe și furie multe zile, săptămâni, luni… Până când, într-un final, rămân cu un singur sentiment – resemnarea. Bineînțeles că îmi pot pune o mie de întrebări referitoare la cum și de ce s-a întâmplat asta, bineînțeles că pot pune totul pe seama Destinului, Sorții, lui Dumnezeu, lui Allah, Karmei etc. Dar asta nu schimbă nimic. It is what it is and is not what is not.

Am aflat ulterior că totul s-a întâmplat dintr-un accident genetic, că nu este nimic în neregulă cu mine și cu soțul meu. Am aflat și că băiețelul nu era dezvoltat normal, avea un plămân incomplet și creierul subdezvoltat în concordanță cu vârsta gestațională.

Așadar, mai devreme sau mai târziu, tot o mamă cu brațele goale aș fi ajuns.