Am pierdut două sarcini, o să povestesc despre prima care m-a marcat.

În primăvara anului 2018, la 33 de ani, am rămas însărcinată cu primul copil. Ioana, fetița mea, am intuit eu și am simțit foarte puternic, cu toate că nu am apucat să o țin în brațe. A fost un copil dorit și iubit, cu mult timp dinainte să vină în viața noastră.

Cu câteva zile înainte să sângerez, am simțit că este ceva în neregulă, parcă nu mai aveam simptomele sarcinii, însă nu am dat mare importanță; ca într-o seară să încep să am dureri și să sângerez. Am mers la spital și medicul de gardă a început să mă ia la întrebări și să mă hărțuiască, întrebându-mă ce-am făcut de am pierdut sarcina. S-a uitat la mâna mea să vadă dacă am verigheta și a început să spună dacă sunt măritată măcar, că sigur am făcut eu ceva de am pierdut sarcina, și a continuat așa câteva minute bune. Eu tremuram și plângeam, am zis că nu am făcut nimic, am început să am dureri și să sângerez. După ce și-a terminat discursul, a concluzionat că într-adevăr multe sarcini se pierd în primele 3 luni. M-au internat și m-au pregătit pentru chiuretaj, fără anestezic, pe care l-am simțit ca și cum am ajuns în iad, cu siguranța că oamenii nu pot face așa ceva. Să chinui un om în așa fel, cu bună știință. Mi s-a spus: „Ce tot te vaiti, draga, că nici fetele de 13 ani nu plâng așa.” Pentru câteva momente am rămas blocată, gândindu-mă la o fetiță, un copil, să treacă prin așa ceva, și că există persoane care le-ar face așa ceva… Și acum mă cutremur gândindu-mă la asta. Am leșinat de durere și m-am trezit cu asistenta dându-mi palme. M-au dus în salon și acolo am plâns neîncetat. Mai erau și alte doamne acolo, care povesteau că o fată a fugit din spital imediat după intervenția ei, fără să-și mai ia lucrurile.

Lângă patul meu era o doamnă în vârstă care venise pentru o biopsie și a venit anestezistul la ea să vorbească despre anestezie și intervenția ei. La care fata ei se întoarce spre mine, zicându-mi că ea e în vârstă și are nevoie de anestezie, se scuza pentru ea. „Nu e vina ei că unii primesc anestezie și alții nu.”

A doua zi a venit doctorul cu zâmbetul pe buze să mă întrebe cum mă simt, și dacă vreau pot să merg la el la cabinetul privat pentru control. După ce a ieșit doamna în vârstă de lângă mine, zice: „Da, da, să mergi că e cel mai bun doctor din oraș.” Avea și o doamnă în vârstă în vizită care a zis: „Nu, nu, să nu mai vii pe aici niciodată, să mergi cât mai departe de spitalul ăsta, în orice alt oraș mare decât acolo.” Că și fiica ei a pierdut o sarcină și nu și-a mai revenit, nu a mai făcut copii niciodată.

Cât am stat în spital, 2 sau 3 zile, nu mai țin bine minte, mi s-a părut o veșnicie. La tratament, fiecare asistentă avea părerea ei și te trata corespunzător, majoritatea ca pe cineva care sigur a făcut ceva rău. O singură asistentă din tura de noapte zice: „Nu cred că ai făcut tu așa ceva, nu pari genul care să faci așa ceva, să mai încerci să faci copii.” Eu nu am răspuns nimic nici uneia, am fost la spital ca să fiu judecată pentru că am pierdut sarcina. Doctorul se credea un fel de semizeu, atoatejudecător, și asistentele, aghiotantele de serviciu.

Eu nu am răspuns nimic nimănui, eram mută de durere și pustiită, tristă și dezamăgită. Abia așteptam să plec o dată de acolo.

La externare mi s-a aruncat scrisoarea medicală în scârbă. Pe scrisoare scrie „avort” și nu „sarcină oprită în evoluție.” La noi nu se ține cont de asta, chiar dacă ai sarcină oprită în evoluție se trece tot „avort.” Nu e diferență între „abortion” și „miscarriage” pentru ei. O observație a mea.

Experiența de la spital m-a traumatizat. Zile întregi după nu am mai fost în stare de nimic, doar zăceam în pat, anesteziată de durere, nu mai suportam zgomotul, simțeam că nu mai sunt eu. Parcă mă vedeam ieșită din corpul meu și mă uitam la mine ghemuită, ca un copil, pustiită și suferindă. Din păcate, partenerul meu nu m-a înțeles, și prin ce-am trecut. Aveam un ursuleț cu care dormeam și îl strângeam în brațe, iar el mi l-a luat și l-a ascuns, spunând că așa ceva nu e ok. Nici prin ce am trecut eu nu e ok. Poate aș fi trecut mai ușor peste pierderea sarcinii dacă nu era și întâmplarea din spital. În plus, nu mai suportam să fiu atinsă de cineva, de un bărbat, nici chiar de partenerul meu. Ne-am despărțit, în final.

Nu-l învinovățesc pe el, pentru că e mult de procesat și lumea nu e pregătită pentru așa ceva. Avem în spate o generație de oameni și femei chinuite, care nu știu să-și vindece rănile și le transmit mai departe, generațiilor viitoare, și îi chinuie în continuare, pentru că pot. Pentru că sunt într-o poziție și tu ești doar un om vulnerabil.

Mi-a luat mai bine de un an să mă simt din nou eu însămi. Mult timp am funcționat pe pilot automat. A fost foarte greu pentru mine. Am petrecut mult timp în natură și la soare, în vara aceea. Și am plâns până mi-am epuizat lacrimile.

De fapt, durerea rămâne acolo, se estompează cu timpul, tu revii la ale tale, te afunzi în muncă și mergi mai departe. Adică, eu am făcut așa.

Lumea e atât de obișnuită cu răul și să facă rău gratuit, sau că e normal să doară, încât crede că e ceva normal. Așa trebuie să te simți la un control sau o intervenție. Însă NU, NU este așa, nu trebuie să suferi și să ai dureri și să te chinuiască cineva, e inuman.

Doar pentru că ne-am născut aici trebuie să și suferim? Și nu e ok să judeci pe cineva, orice ar fi făcut și nu e de datoria ta să judeci pe cineva.

Suntem la ani distanță de alte țări și de felul cum se tratează un om, un pacient.

În 2020 am reluat relația cu fostul partener, el m-a căutat mereu, și s-a mai schimbat, s-a mai sensibilizat, a înțeles eventual situația, am rămas însărcinată din nou și am pierdut și această sarcină. De data aceasta am fost la un cabinet privat, unde am primit anestezie și a fost totul foarte rapid. Nu mai voiam să trec prin ce am trecut anterior. Era prin mai, în pandemie, și am fost la o doamnă doctor destul de înțelegătoare. De fapt, nu cred că aș mai fi suportat să trec prin același lucru, aș fi clacat. Eram pregătită psihic și emoțional mai bine față de data trecută. Am simțit de la bun început că o să pierd din nou. Cred că a fost un băiețel, Matei. Un pui mic și sensibil, până în 8 săptămâni. Nu am avut timp să disec, ca la prima sarcină pierdută, pentru că aveam și tatăl bolnav și m-am concentrat mai mult pe asta. Și să o sprijin pe mama, nici nu le-am mai zis.

Tatăl meu a decedat în ianuarie și imediat după am aflat că sunt însărcinată. Nu mă așteptam, mai încercaserăm însă fără rezultat. A fost o surpriză. Am zis că e cadou din partea lui, a tatălui.

Mi-am zis că mai încerc o dată să rămân însărcinată, și gata. Dacă pierdeam și a treia oară, nu mai aveam de gând să încerc, nu mai puteam să fac față durerii. Cred că înnebunești un pic cu fiecare sarcină pierdută, te rătăcești de tine însăți. E greu.

În noiembrie 2021 am născut băiețelul nostru, Alexandru. Cu multă teamă și bucurie am dus sarcina la termen.

Am făcut și ceva analize, însă nu am avut nicio problemă medicală care să afecteze sau să pună sarcina în pericol. Am născut prin cezariană, deși am vrut natural. Sunt și acolo multe de spus. Și despre pandemie sunt multe de spus.

Nu uităm. Îndurăm multe mojicii din partea doctorilor și asistentelor gratuit.

Suntem fericiți că ne strângem pruncul în brațe după două sarcini pierdute. Și că suntem sănătoși.

Iertați-mă. Și vă mulțumesc pentru că ați creat acest grup. Așa ne vindecăm. Mulțumim.