Am rămas însărcinată cu Sebi la 35 de ani, primul nostru copil. Am îmbrățișat sarcina din toată inima, eram amândoi curioși de cum va decurge totul. Îmi amintesc că îl întrebam pe soțul meu în fiecare săptămână dacă mi s-a schimbat corpul, dacă mi-a mai crescut burtica, îi spuneam când se mișca. Ne făcusem o mie de planuri și gânduri: cum vom fi ca părinți, cum va fi Sebi, cum vom crește împreună. Simțeam multă bucurie și împlinire.

La un control de rutină, în săptămâna 26, doctorița mi-a spus că nu îi mai bate inimioara. Am avut mare noroc cu sistemul medical din Germania, am fost imediat trimisă la o clinică specializată, unde absolut tot personalul cu care am intrat în contact s-a purtat impecabil. Mi s-a provocat nașterea prin inducere. Au urmat 12 ore de travaliu, ore în care durerea fizică era mult mai suportabilă decât durerea de a-l fi pierdut. O parte din mine știa că atunci când se va naște, e gata totul, chiar e real ce se întâmplă. Aș fi vrut să-l mai țin cu mine, aș fi vrut să mă trezesc din asta ca dintr-un vis urât.

Inițial, nu am vrut să-l văd. Îmi era frică, nu știam cum arată, îmi închipuiam tot ce-i mai rău. După o discuție cu doctorița, în care ea mi-a explicat că, luându-mi rămas bun de la el, voi putea procesa mai bine trauma, am decis să-l văd. Una din cele mai grele decizii ale vieții mele. Mi-am dat seama cu adevărat că sunt mamă când l-am ținut în brațe. Mic, fragil, perfect dezvoltat, frumos, copilul nostru.

Se apropie data la care s-ar fi născut (7 septembrie) și mă macină asta, îmi dezlipeste carnea de pe mine. De când a plecat, supraviețuiesc. Încerc să găsesc un rost în ce s-a întâmplat ca să pot începe să trăiesc din nou. Încerc să-mi spun că poate exista un motiv, ceva mai profund, ce poate mintea mea nu poate înțelege acum. Mă agăț de iubirea pe care am simțit-o cât am fost însărcinată cu el, de iubirea pe care el mi-a adus-o în viață. Îmi spun că el și-ar fi dorit să fiu fericită. Ce știu este că nu voi mai fi niciodată la fel.

Înainte de a-l pierde, aveam o inocență a sufletului, nu știam cu adevărat ce înseamnă durerea. Rămân multe întrebări fără răspuns. Frică, disperare, deznădejde, gol, vină, furie. Sunt zile în care deschid ochii și încă mi se pare ireal ce trăiesc. Sunt zile mai bune, când asta nu e chiar primul lucru la care mă gândesc. Am citit undeva că doliul e ca o piatră. Câteodată o pietricică mică, pe care o porți cu tine în buzunar. Câteodată un bolovan pe care nu îl poți urni din loc, așa că n-ai de ales decât să te așezi pe el și să stai. Azi stau pe bolovanul ăsta.

Și vreau să știi, Sebi, că te iubește mama! Te vom iubi mereu!