Mulțumesc, Amelia!

M-am tot gândit cum să-mi încep povestea. Am stat minute întregi fără să găsesc ceva potrivit. Dar acum știu.

Mulțumesc, Amelia! Mulțumesc că mi-ai arătat atât de multe, într-un timp atât de scurt. Mulțumesc pentru toate sentimentele frumoase care m-au copleșit atunci când pântecul meu te adăpostea. Pentru cele șase luni în care nu am știut ce este supărarea. Pentru fiecare ghiont pe care l-am simțit. Pentru fericirea pe care ne-ai dat-o. Pentru că mi-ai arătat cum este să fii mamă. Mulțumesc pentru că ne-ai ales.

În ciuda durerii imense pe care o simt acum că te-am pierdut, voi fi mereu recunoscătoare că inimioara ta minunată a bătut în pântecul meu.

Mă numesc A. Am 31 de ani și locuiesc în Brașov.

Recunosc, nu este prima oară când încerc să-mi scriu povestea. Dar acum știu că voi reuși.

Sunt în pat, cu laptopul în brațe, cu șervețelele lângă mine și cu șiroaie de lacrimi în ochi. Voi reuși.

Cum a început povestea noastră? După aproape 3 ani de încercări, într-o duminică dimineață, testul de sarcină nu-mi mai arată o singură liniuță, ci două. Două? Nu îmi venea să cred. Am făcut atâtea teste de-a lungul anilor, că am început să cred că eu nu voi vedea două linii acolo. Am mai făcut încă un test și iar două linii. Nici atunci nu îmi venea să cred, așa că am fugit și mi-am mai cumpărat alte teste. Diferite. Să fie multe și diferite ca să fiu sigură. Toate cu două liniuțe. Zburdam de fericire, plângeam în hohote de bucurie. Minunea se întâmpla. Voi deveni mămică! Vom fi părinți. Nu știam cum să-l anunț pe soțul meu cât mai repede și mai special. Așa că am fugit și am cumpărat un body pentru nou născuți și i l-am făcut cadou, împreună cu testul de sarcină.

Nici lui nu-i venea să creadă, dar în același timp, plângea de bucurie. Eram atât de fericiți!

M-am dus a doua zi și am făcut testul din sânge care îmi confirma că sunt însărcinată, apoi am ajuns la medic, unde am primit a treia confirmare. În pântecul meu se dezvolta minunea mult așteptată.

Cât de fericită eram? Cea mai.

După două săptămâni am auzit cel mai frumos sunet din lume. Bătăile inimii copilului meu. Bineînțeles, am izbucnit în lacrimi. Doamne, ce sunet frumos! Micuța inimioară bătea perfect. Embrionul se dezvolta perfect. Analizele mele erau bune. Aveam toate premisele pentru o sarcină fără probleme.

Nu am avut nici cea mai mică emoție că se va întâmpla ceva cu sarcina mea. Eram convinsă că totul va fi bine și îmi voi ține fetița în brațe în jurul anului nou. Da, fetița. Eram sigură că va fi fetiță înainte de a rămâne însărcinată. Așa simțeam și când am aflat că minunea se întâmplă. Asta mi-a confirmat și doctorul mai târziu. (…)

Totul a decurs bine cu sarcina. Controalele îmi confirmau că totul este bine. Fetița mea se dezvolta perfect. Analizele mele erau bune. Mă simțeam bine, puteam să mănânc. Eram convinsă că voi avea o sarcină perfectă, că nimic nu se poate întâmpla. Mă bucuram de burtica mea care creștea. Eram foarte mândră de ea.

Vorbeam cu micuța în fiecare zi. Se formase o legătură incredibilă. Știam că mă aude. Începusem să îi citesc povești și să-i cânt. Îi povesteam toate planurile pe care le aveam, ce o să facem, cât o să o strâng în brațe și cât de mult am s-o iubesc. Cum o să meargă cu tati pe munte și cum o să o plimbe cu bicicleta. Îmi răspundea cu câte un ghiont. De multe ori am plâns de bucurie când o simțeam mișcând. Este o senzație atât de frumoasă, de înălțătoare.

Nimic nu îmi putea strica buna dispoziție. Vedeam numai binele în orice, eram tot timpul cu zâmbetul pe buze, mă simțeam frumoasă, puternică, încrezătoare, îmi făceam planuri. Nu simțisem atâta fericire și împlinire până atunci.

Totul până într-o zi de luni. Luni, 4 octombrie 2021. Atunci am înțeles cum este ca e la fericire maximă să îți dorești să nu mai exiști.

Nu i-am simțit mișcările dimineața. M-am panicat. Apoi m-am liniștit, spunându-mi că sigur doarme și nu e cazul să mă îngrijorez. Mă gândeam că poate m-a cuprins paranoia. Am făcut tot ce știam că o determină să îmi dea un ghiont. Am stat întinsă pe stânga, apoi pe dreapta. Nimic. Am mâncat ciocolată. Nimic. I-am pus muzică și am vorbit cu ea. Nimic. Nici o mișcare. Fără să stau pe gânduri am luat legătura cu doctorul și m-am dus la control.

Am ajuns la spital. Abia stăteam în picioare de emoții. Voiam să cred mi se va spune că totul este în regulă, dar aveam un sentiment neplăcut, ciudat, care-mi cutremura tot corpul.

Intru în salon împreună cu doctorul, pentru ecografie. Mă uitam speriată și așteptam să mi se spună că e bine micuța și pot pleca acasă.

Ceea ce am auzit a fost “nu mai bate inima, îmi pare rău”. Negru. Atât am văzut. Tot ce am putut să spun a fost “nu cred! nu se poate!”. S-au făcut mai multe verificări și mi s-a confirmat că inima Ameliei a încetat să mai bată. Brusc. Brusc nu mai aveam nimic. Lumea mea se prăbușise. Nu știam ce să zic, ce să fac. Vedeam doar negru, plângeam fără oprire.

La 24 de săptămâni și 6 zile, fetița mea încetase din viață. O parte din mine a încetat să existe odată cu ea.

Mi s-au făcut diverse teste, mi s-a recoltat sânge pentru analize și am fost transferată în zona galbenă a spitalului, până când primeam rezultatul testului Covid. Am stat singură, între patru pereți, la etajul 7 al maternității, timp de 24 ore. În acest timp m-a vizitat medicul de 2 ori imediat după internare și o singură dată asistentele care veniseră după ce le-am chemat eu ca să le cer un analgezic. Mă durea capul foarte tare de la plâns. (…)

Abia a doua zi la ora 16 am primit rezultatul testului Covid și am fost transferată pe secție, unde urma să mi se administreze medicația pentru declanșarea travaliului. Cum medicul își terminase tura până la acea oră, am mai stat în agonie până a doua zi dimineață.

Da, de luni de la internare, mi s-a administrat prima doză de medicamente abia miercuri dimineață în jur de ora 10.  Înainte de începerea tratamentului, mi-au mai făcut o ecografie. Eu încă speram că nu este adevărat și am rugat doctorul să se uite bine dacă chiar nu există nici un semn de viață. Nu era.

La scurt timp au început durerile și se intensificau odată cu trecerea timpului și cu administrarea altor doze. Joi, la ora 15, s-a rupt apa și după încă 2 ore de dureri am reușit să nasc, după aproximativ 26-27 ore de travaliu. Am născut un îngeraș, copilul meu fără suflare.

Cum au fost zilele de spitalizare? Crunte. Am fost singură. Din cauza protocoalelor de acum din spitale, din cauza nepăsării. Vorbeam cât de des puteam cu soțul meu și cu cei apropiați. Toți încercau să mă liniștească, dar erau neputincioși. Am dormit puțin, deloc în primele două zile. După ce am fost transferată în salonul de pe secție și mi s-a administrat prima doză de medicament, am crezut că voi fi supravegheată. Nu. Nu am fost. Asistentele veneau atunci când le chemam, iar doctorii veneau în funcție de cum se schimba tura. Din când în când mi se verifica dilatația. În cele 5 zile de spitalizare am fost consultată de 4 doctori, plus medicul meu care din cauza regulilor de acum nu a putut fi acolo în fiecare zi.

Am fost lăsată să mă descurc singură pe patul din salon. Lângă alte două femei mai în vârstă care erau internate pentru ceva intervenții chirurgicale. Ele au asistat la tot procesul prin care am trecut și printre momentele în care pierdeam legătura cu tot ce era în jurul meu le auzeam cum se întrebau de ce mă lasă acolo singură, de ce nu mă ajută nimeni. Așa era protocolul. Speram să se schimbe lucrurile. Dar nu. Mi s-a rupt apa și am chemat ajutoare. Au constatat că într-adevăr începe nașterea, mi-au pus încă un cearceaf dedesubt și mi-au zis să le anunț când se întâmplă ceva. Nu înțelegeam nimic. Nu înțelegeam de ce nu sunt transferată într-o sală de nașteri unde să fiu supravegheată. Când am întrebat asta, mi s-a spus că protocolul este să nasc acolo. Acolo, unde? Pe patul din salon? Da, acolo. Singură.

Durerile au devenit intense, atât de intense că adormeam imediat după ce contracția înceta și mă trezeam la următoarea. Timpul dintre două contracții era de 2-3 minute, nu mai mult. Dar de epuizare, cădeam într-un somn adânc. Când mă trezeam de durere, primul meu gând era cum pot să dorm când eu sunt în travaliu? Eram epuizată. Și singură. M-am ținut de barele reci ale patului metalic, de pereți… și la un moment dat am simțit nevoia să împing. Am împins și bebelușul a început să iasă. Acolo, pe patul meu din salon. Am simțit corpușorul mic. A fost momentul în care i-am simțit pielea. Am chemat ajutoare din nou și abia atunci m-au dus în sala de tratament.

După ce m-au întrebat asistentele dacă sunt în stare să merg pe picioare până în sala din capătul holului și am zis un categoric nu, au adus un scaun cu rotile și au încercat să mă transfere acolo. M-am așezat pe scaun și a venit o nouă contracție puternică. Am fost întinsă din nou pe pat. Apoi au mai venit ajutoare și cu mari eforturi, am fost transferată în sala de tratament, unde urma să nasc. Eram speriată, credeam că greul abia începe și că durerile vor fi din ce în ce mai mari. Cu ajutorul asistentelor și a doamnei doctor, am fost așezată pe masa de consultație. Mi s-a spus ca la următoarea contracție să împing. Doamna doctor mă supraveghea și era pregătită pentru ce urma, mi se administrau perfuzii, injecții, toate în același timp. Nu au trecut 2 minute – timp în care tot personalul s-a pregătit, a început următoarea contracție, am împins și am născut. Am auzit când a fost tăiat cordonul. Era zarvă mare. Tot ce îmi amintesc este că spuneam că nu vreau să văd nimic și rugam personalul să facă în așa fel încât să nu văd. Asta am simțit atunci. Nu puteam să văd corpul neînsuflețit al fetiței mele. Era prea mult. Căutam în jurul meu o privire care să mă liniștească, o mână pe care să o strâng. Nu am găsit.

Mi s-a explicat că trebuie să elimin și placenta, după care mi se face chiuretajul. Doamna doctor a finalizat toată procedura în câteva minute. Nu a durut așa cum m-am așteptat. Îi mulțumesc pentru blândețea cu care medicul m-a tratat. Nu era medicul meu, era doamna doctor rezident care era de gardă în după-amiaza aceea. Pot să spun că am avut noroc cu ea. Și cum nimic nu e întâmplător, după ce a încheiat procedurile și eu eram pregătită pentru transferarea în salon, doamna doctor a venit să-mi dea strângerea aceea de mână și îmbrățișarea pe care o așteptam. Mi-a rămas întipărit în minte ce mi-a spus: “Știu prin ce treceți. Am fost și eu acolo. Sunteți puternică! Va fi bine! Sigur nu vreți să o vedeți? Mie mi-a făcut bine să o văd pe fetița mea”. Trecuse și ea prin asta. I-am răspuns că nu o pot vedea, e prea greu și vreau să rămân în minte cu chipul ei de pe ecografia de la morfologia de semestru 2. Un chip perfect. M-a înțeles și mi-a spus să fac ce simt.

Am fost transferată înapoi în salon. Durerile au încetat și corpul meu a fost eliberat de chinul acela. Aveam atâta adrenalină că aș fi putut să mă încalț și să plec pe jos până acasă. Șocul în care fusese corpul meu, nu mă lăsa să gândesc limpede. Nu conștientizam tot ce mi s-a întâmplat. Am stat la telefon ore întregi cu cei apropiați, cu toți cei care au stat cu sufletul la gură și s-au rugat pentru mine cât timp am stat în spital. Am fost externată a doua zi.

Am crezut că greul a trecut. Nu, abia începea.

Fizic mă simțeam mult mai bine decât mă așteptam. După un somn adânc în patul de acasă, corpul meu s-a relaxat și au început să mă doară degetele de la cât am strâns barele de la pat, să mă doară spatele și picioarele. Erau repercusiunile procesului prin care am trecut. Dar durerea fizică nu se compara cu cea sufletească.

Am ajuns acasă, în brațele soțului meu, acolo unde mă simțeam în siguranță. Dar eram alta. Eram goală. Nu mai știam să zâmbesc. Uitasem că există frumos. Nimic nu mai avea sens. Lumea mea dispăruse. Începea o realitate în care fetița mea nu mai era. O realitate mult prea cruntă.

Am început să conștientizez ce s-a întâmplat, au început întrebările și avalanșa de sentimente negative. De ce? De ce ea? Cum a fost posibil când totul era perfect? De ce nu am făcut mai mult? De ce nu am știut? De ce nu am mers mai repede la spital? De ce, de ce, de ce? Puteam face mai mult? Oare puteam să o salvez? Sigur din cauza mea s-a întâmplat. Nu am știut să fiu o mamă bună. Vinovăție, frustrare, tristețe, furie, dezamăgire.

Mă gândeam și mă gândesc într-una la fetița mea. Sper din tot sufletul că nu a suferit, că nu a durut-o. Sunt zile în care doar la asta mă gândesc.. m-aș liniști puțin dacă aș știi că nu a cunoscut durerea.

Uneori am o senzație ciudată, parcă nu aș fi fost însărcinată. De parcă aș fi trăit un vis mult prea frumos ca să devină realitate. Alteori, mă rog ca perioada asta să fie doar un coșmar, să mă trezesc și ea să fie cu mine.

S-au împlinit două luni de când am pierdut-o pe Amelia. Încă rana mea este proaspătă.. Am apelat rapid și la ajutor specializat și merg la ședințe de terapie deja de 5 săptămâni. Nu am vrut să las să treacă timp pentru că mi-era teamă să nu mă prăbușesc psihic. Nu știam cât pot duce.

Înțeleg acum că toate sentimentele trăite sunt normale și că după perioada de șoc, vine perioada de conștientizare, cu suferințele aferente, apoi încet încet intrăm în acceptare. Dar este foarte greu.

Trebuie să accept ce s-a întâmplat, să-mi adun forțele și să mă ridic. Trebuie să am speranță.

Sigur, toată lumea încearcă să mă încurajeze. Unii nu știu ce să-mi spună, alții îmi dau sfaturi. Nu toate mă ajută. Nu suport să aud că va fi bine sau lasă că data viitoare.. sau așa a fost să fie. Nu. Nu lasă. Nu așa a fost să fie.

Desigur, în situații delicate ca aceasta oamenii nu știu cum să se comporte sau ce să spună. Am auzit atâtea vorbe care s-ar fi dorit să fie încurajatoare, dar doar mă întristau. Te înțeleg – nu, atâta timp cât tu îți ții copilul în brațe, nu mă înțelegi. Și nici nu doresc să mă înțelegi. Prima sarcină e oricum cu risc – nu, eu nu am pierdut o sarcină, eu mi-am pierdut copilul și odată cu ea, am pierdut visurile și planurile, am pierdut o mare parte din mine. Măcar nu ai cunoscut-o – nu, nu am ținut-o în brațe și nu am văzut-o, dar am cunoscut-o. A fost și este parte din mine. Inima ei a bătut doar în pântecul meu. Doar ea știe cum sună bătăile inimii mele. Sunt atâtea astfel de cazuri – și cum să mă liniștească asta? Mai mult mă frustram.

Am zile bune uneori. Dar nici una nu seamănă cu cealaltă. Și dacă astăzi sunt bine, nu înseamnă că mâine voi fi la fel. În fiecare dimineață o iau de la început.

M-a întrebat cineva cum reușesc să trec prin asta. Nu am de ales. Nu există alternativă. Trebuie să trec prin asta, să simt tot ce sunt îndreptățită să simt, să plâng când simt să plâng, să stau tristă atunci când nu am putere să fiu altfel. Uneori simt că nu mai pot. Alteori știu că sunt puternică și pot să mă ridic. Am plâns mult. Încă plâng și o voi mai face, cu siguranță. Mă speria singurătatea, mi-era teamă să rămân singură acasă. Știam că dacă nu e soțul meu cu mine, emoțiile și sentimentele mă vor copleși. Așa a fost la început. Apoi am reușit să pot să stau singură câteva ore. Sunt anxioasă. Uneori mă tem să schimb mediul, alteori nu vreau să văd pe nimeni. Nu vreau să mă întâlnesc cu lume care încă nu știe de pierdere. Am dormit mult. Doar ca să treacă timpul, cu speranța că va fi mai bine. Uneori era, dar de cele mai multe ori, nu. Mi-este greu să stau cu copii mici, chiar dacă îi iubesc și-mi sunt apropiați. Când văd femei însărcinate, simt furnicături în tot corpul și mă gândesc că și eu am fost așa sau și eu trebuia acum să am o burtă așa de mare. Când văd familii cu bebeluși mici mă gândesc cât sunt ei de norocoși – poate nici nu-și dau seama. Când ieșeam la magazin aveam impresia că toată lumea se uită la burta mea, așa cum pățeam atunci când se vedea sarcina.

E greu să trăiești cu acest doliu. Poate uneori par că sunt bine și că reușesc să duc cu bine greutatea asta, dar înăuntrul meu, inima mea urlă mută de durere. Nu pot să ascund sub preș ce s-a întâmplat. Trebuie să învăț să trăiesc cu asta. Pentru mine. Pentru soțul meu.

E greu. E crunt. Atât pentru mine, cât și pentru soțul meu. Nu i-am văzut niciodată ochii atât de triști. Chiar dacă poate ascunde mai bine durerea, suferă enorm. S-a simțit neputincios atunci când eram în spital, s-a simțit vinovat, a căzut și el la fel de tare. Sunt norocoasă că îl am și că optimismul lui mă ajută să văd o rază de speranță. Vom reuși împreună să fim din nou fericiți.

Ce am învățat după aceste două luni? Că sunt puternică. Că doar eu pot să-mi găsesc capacitatea de a mă ridica. Că sentimentele mele sunt normale. Că am oameni minunați alături. (…)

Mi-e dor de fetița mea. Îmi lipsește enorm. Încă vorbesc cu ea. Cu siguranță este într-un loc mai bun și am încredere că mă aude. De aceea vorbesc cu ea. Îi spun “bună dimineața” și “noapte bună”, mă uit la cer și îi spun că îmi lipsește enorm și că o iubesc mult. Mă culc și mă trezesc cu ea în gând. Mă rog la Dumnezeu și îi cer să aibă grijă de ea. Să-i spună cât de mult o iubesc și că-mi pare rău că nu este lângă mine. Să-i spună că îi mulțumesc pentru toată perioada în care a fost cu mine. Chiar dacă mintea mea știe că ea nu mai este, inima mea o caută în fiecare secundă. O voi iubi toată viața mea și știu că la un moment dat o voi strânge în brațe. O mare parte din inima mea are acum aripi.

Ce aș vrea să știe femeile care trec prin asta? Că suntem mai puternice decât credem. Că nimic nu durează la nesfârșit. O să vină momente frumoase. Nu o să uităm durerea, nu vom trece peste pierderea asta enormă, dar suferința se va estompa, pentru că vom învăța să trăim cu ea. Suntem curajoase, puternice, chiar dacă avem inima frântă. La un moment dat ne vom uita înapoi și vom realiza cât am fost de brave. Trebuie să învățăm să ne luăm în brațe. Trebuie să avem speranță că într-o zi vom reuși să zâmbim cu tot sufletul.

Copilașii noștri sunt lângă noi, chiar dacă nu îi vedem. Noi suntem mame. Mame de îngeri.

Mulțumesc, Amelia! Mi-e tare dor de tine, fetița mea. Iartă-mă, ca să mă pot ierta și eu! Te iubesc enorm, îngerașul meu.