Povestea mea începe în aprilie 2019. După 7 embriotransferuri eșuate, făcute în urma a 3 fertilizări in vitro, am rămas în sfârșit însărcinată. O sarcină mult așteptată, după o luptă de 4 ani cu infertilitatea. Bucuria a fost și mai mare când am aflat că vor fi gemeni, iar apoi, când am aflat că sunt băiat și fată, nu credeam că poate fi real ce ni se întâmplă.

Totul a mers bine, sarcina fără probleme, până când, într-o dimineață, fără dureri, mi s-au rupt membranele la unul dintre copii. Panică. Am sunat la salvare, iar cei de pe salvare nu au știut în prima fază unde să mă ducă. Am ajuns la un spital care nu era dotat cu secție de prematuri, iar medicul de gardă a refuzat să mă interneze sau să mă consulte. Am ajuns la un alt spital dotat cu secție pentru prematuritate extremă. Aici, în urma analizelor, s-a descoperit o infecție cu E.coli, care a dus la ruperea prematură a membranelor. Aici am stat sub monitorizare de sâmbătă până marți, când contracțiile nu au mai putut fi oprite. În urma insistențelor mele, crezând că le pot da o șansă să trăiască, o doamnă doctor a acceptat să îmi facă operația de cezariană de urgență, cu anestezie totală, deoarece colul începuse să se deschidă. Am născut la 10 seara o fetiță de 750 de grame și un băiețel de 1 kg.

Cu toate că făcusem dozele de maturare a plămânilor, corpul lor a fost prea firav. Am pierdut fetița la câteva ore după operație și băiețelul a doua zi. Pe fetiță nu am văzut-o, iar pe băiețel m-au chemat să îl văd la incubator, fără să îmi spună de ce. Ajunsă acolo, sprijinită de o infirmieră, mi-au spus că a murit de câteva ore și el. Fără pic de compasiune. Am implorat-o pe doamna de acolo să mă lase să le fac o poză și mi-a spus că nu se poate, că este interzis. Voiam o amintire cu puiul meu.

După operație, am fost pusă o perioadă într-un salon cu mame la care veneau bebelușii să îi alăpteze. A fost groaznic să fiu acolo, știind că ai mei sunt morți. Răpuși de durere, am fost presați să îi declarăm cât mai devreme, să le facem certificate de naștere și de deces și să hotărâm dacă îi luăm acasă sau îi incinerăm. Atunci am luat hotărârea de a îi incinera, nu mai făceam față durerii să îi văd și în sicriu. Astăzi, dacă aș putea să schimb ceva, i-aș fi luat acasă. M-am întors acasă singură, cu brațele goale și cu inima în bucăți.

Dacă aș putea să schimb ceva, ar fi lipsa de empatie a unor asistente și infirmiere care te tratează ca pe o bucată de carne. De asemenea, cred că ar fi corect ca mamele care trec prin această dramă să fie cumva separate de mamele cu copii. Și cel mai important este să fie lăsate cu copiii lor, chiar dacă sunt morți, măcar câteva clipe pentru a-și putea lua rămas bun. Să îi poată lua în brațe, nu prin geamul unui incubator.