Magie, bucurie și speranță – asta ai fost pentru mine, copil scump, mult dorit și veșnic iubit. Te-ai născut din îndemnul „să credem în minuni”, din rugăciune și iubire. Ai căpătat formă într-o perioadă dificilă și agitată și ai rezistat eroic până când corpul meu a cedat. A cedat… și nu am putut face nimic. Draga mea Teodora, încă mi te imaginez cu ochii minții înainte să adorm – copil ștrengar, cu ochii verzi și bucle mari. Într-o zi am să te cunosc și o să te alint cât pentru o viață, iar dragostea mea… dragostea mea, chiar dacă a rămas temporar pe pământ, e așa de mare încât străbate văzduhul și e mereu lângă tine în cer. Dacă aș fi putut să îți dau toate zilele care mi-au mai rămas, doar ca să trăiești, aș fi făcut-o. Aș fi făcut orice să te țin în burtică, să opresc timpul în loc și să rămâi cu mine, copil iubit.

În ziua în care te-am pierdut, priveam pe geamul spitalului. Era prima zi când vremea dădea semne de primăvară. Îmi aminteam de poveștile mamei mele despre copilăria mea – îmi spunea adesea că mă așeza în căruț și adormeam mereu în curte cu ochii spre frunzele copacilor bătute de vânt și cerul albastru. Ei, în ziua în care te-am pierdut cerul era albastru azuriu și frunzele copacului din fața spitalului dădeau semne de înmugurire. Știam că lucrurile nu vor merge bine. Înțelegeam. Priveam spre cer și cerul îmi vorbea. A fost pentru prima dată în 30 de ani când s-a întâmplat asta. Eu mă rugam și tremuram să rămâi cu mine și dinspre cer auzeam un ecou: nu va fi bine acum, dar va fi bine. Am avut noroc de vocea aceea, m-a pregătit să înțeleg că te voi pierde. Să înțeleg, nu și să accept. Pentru că, deși nu-ți mai simt mișcările în burtică, tu, Teodora, vei rămâne mereu cu mine. O parte din sufletul meu a plecat cu tine, între sânge, lacrimi și suferință. Nu vei fi nicicând singură, îngeraș scump – mama este cu tine.