Eram însărcinată în 36 de săptămâni cu băiețelul nostru — așteptam cu nerăbdare să îl cunosc, să îl țin în brațe, să fim o familie de patru.

Cu două zile înainte, am fost internată în spital pentru că aveam dureri. Medicii m-au consultat și mi-au spus că nu e nevoie să nasc acum, că totul e bine și mă pot întoarce acasă.

Dar, două zile mai târziu, o dezlipire de placentă ne-a răpit totul. A fost o luptă cruntă, iar eu am fost la limita dintre viață și moarte. Medicii au făcut tot ce au putut, însă băiețelul nostru nu a mai putut rămâne cu noi.

În aceeași zi, am suferit și o histerectomie, ceea ce înseamnă că nu voi mai putea avea alți copii.

Am plecat acasă cu brațele goale și cu o inimă sfâșiată. Camera lui era pregătită, hainele erau așezate, toate planurile noastre s-au oprit brusc.

Fetița noastră de 7 ani nu a înțeles pe deplin, dar simte și ea lipsa frățiorului ei în felul ei tăcut.

Durerea aceasta nu se vede mereu, nu o poți înțelege decât dacă o porți în suflet. Ea nu dispare, doar se transformă și trăiește în fiecare zi a noastră.

Sunt mama lui. Și îl voi purta cu mine pentru totdeauna.

Sunt mama a doi copii. Unul îmi umple brațele. Celălalt, inima.