La vârsta de 26 de ani, la scurt timp după căsătorie, am decis că e momentul pentru un bebe. Am rămas însărcinată foarte repede și eram extrem de bucuroși, însă la 9 săptămâni de sarcină am început să sângerez, iar după 2 zile l-am pierdut. Deși nici nu apucasem să îl vedem la ecografie, am suferit enorm de mult. Atunci nu știam că viața avea să ne pregătească ceva mult mai greu de dus.

După un an și jumătate, am încercat încă o dată, iar la scurt timp am aflat că sunt însărcinată. Începutul sarcinii, până la 3 luni, a fost greu psihic pentru că îmi era foarte teamă să nu se întâmple ceva rău. La 4 luni am aflat că vom avea un băiețel, căruia i-am pus numele Theo. Încet, frica a dispărut, fiecare schimbare din corp, prima mișcare și tot ce se întâmpla era divin. Am început pregătirile pentru venirea lui bebe: pătuț, hăinuțe și majoritatea lucrurilor necesare. Fix în ziua când aveam 7 luni de sarcină, aveam ecografia programată. M-am dus destul de liniștită la cabinet, mă așez pe masă, iar doamna doctor începe ecografia. Din felul în care se uita pe monitor și la întrebările pe care mi le-a pus, mi-am dat seama că ceva nu este bine. Mi-a spus că vede un lichid în jurul capului lui bebe și că nu îi captează bătăile inimii. Nici nu pot descrie în cuvinte ce am simțit, îmi era imposibil să accept și să îmi imaginez cum pot supraviețui acestui lucru.

Am fost trimisă la spital, împreună cu soțul meu, căruia nu am avut puterea să îi spun eu cu gura mea că băiețelului nostru nu mai este. La spital ni s-a confirmat că, într-adevăr, nu îi mai bate inimioara și ni s-a explicat cu blândețe ce urmează să se întâmple. A doua zi am fost internată pentru a mi se induce nașterea. După o zi și jumătate s-a născut puiul nostru fără viață. Nu pot să descriu sentimentul ciudat pe care l-am avut în momentul nașterii, când am simțit, pe de o parte, acea bucurie pe care o ai când îți naști copilul, urmată imediat de o durere de nedescris, pentru că se naște fără viață, fără să îi auzi țipătul. M-au mutat în salon, acolo unde ni l-au adus pentru a ne cunoaște și pentru a ne lua rămas bun în același timp. L-am luat în brațe, însă nu am avut puterea să îl pup, să-l analizez, să stau cât mai mult cu el, pur și simplu aveam un gol în minte și refuzam să cred ce se întâmplă. Soțul meu, însă, l-a mângâiat și i-a analizat fiecare particică și mi-a făcut o poză cu el în brațe, fără să fie explicită. Nu pot să înțeleg ce a fost în capul meu, regret enorm că nu am profitat să îl țin cât mai mult lângă mine. Atunci nu înțelegeam că e ultima dată când aveam să îl țin în brațe pe cel care era parte din noi. L-am mai văzut încă o dată după autopsie, încurajată de soțul meu. Ce poate să simtă un om care își vede copilul într-un mic sicriu? Cred că sufletul meu a rămas închis acolo cu el. E o parte din sufletul meu care va lipsi mereu, pe care nimeni nu o va înlocui. Deși sunt încrezătoare că într-o zi vom avea un copil în viață, niciodată nu vom fi compleți, în casa noastră mereu va lipsi el, îngerașul nostru care ne va privi de sus.