Călătoria noastră a început pe 27 aprilie 2022. Ne-am propus ca, odată ce ne vom muta în casa noastră, vom încerca să avem un copil. Ne doream foarte mult să reușim, și, spre surprinderea și imensa noastră bucurie, ai apărut după prima încercare. Primele bătăi ale inimii tale le-am auzit pe 18 mai, iar domnul doctor te-a numit „Acceleratul de Iași”. Am fost fericiți să auzim că ecografic sarcina arăta bine și, fără să ne dăm seama, începusem deja să facem planuri… viața noastră ideală alături de tine. Familia s-a bucurat, prietenii ne-au felicitat, mătușile tale începuseră deja să îți cumpere hăinuțe… așa arăta fericirea.

Pe 12 iunie ai dansat împreună cu noi la petrecerea nunții noastre, iar eu fredonam melodia lui Ion Suruceanu – „Ce seară minunată… și vom avea o fetiță…”. Testul Panorama ne-a confirmat faptul că vom avea o fetiță, și astfel ai devenit „cea mai dulce fetiță”.

La împlinirea vârstei de 30 de ani, viața îmi dăruise cel mai frumos cadou: pe TINE. Și astfel am plecat în prima noastră vacanță la munte. Am fost și la București, și în Grecia, unde ne-am relaxat, ne-am bucurat de mare și de soare. Trăiam un vis frumos, așa arăta fericirea…

Trimestrul trei a venit la pachet cu anxietate și frică de a fi ceva în neregulă. În ciuda analizelor bune, repetatelor controale, ecografiilor și morfologiilor în parametri normali, eu mă simțeam neliniștită. Când mi se spunea că totul este bine, mă relaxam și mă bucuram de timpul petrecut cu tine. Îți citeam, îți cântam și dansam împreună.
Seara de 24 noiembrie am petrecut-o în compania prietenei mele și a fetiței ei. Ne uitam amândouă la tine cum te miști în burtică și făceam planuri despre viitoarea voastră prietenie. Nu îmi imaginam nimic…

Pe 25 noiembrie 2022 „Acceleratul de Iași” a staționat în Rai pentru totdeauna. Și astfel, visul nostru frumos s-a transformat în cel mai negru coșmar al vieții noastre. Cuvintele „Vezi? Nu mai bate inimioara” m-au aruncat de pe norul pe care pluteam de fericire, în cel mai negru abis. Timpul a stat pe loc, iar eu nu credeam ce aud. Am fugit din spital și am cerut și părerea doctorului ce mi-a monitorizat sarcina, în timp ce sunam la alte cabinete private, în speranța că voi găsi pe cineva care să îmi spună că nu este adevărat. Am sperat până în ultimul moment, însă în zadar. Să nu te aud plângând la naștere a fost, de departe, cea mai mare durere pe care am simțit-o vreodată. Am ieșit din maternitate cu brațele goale și sufletul sfărâmat în mii de bucăți, uitându-mă în gol, încă sperând că trăiesc un coșmar care se va termina curând.

La 9 luni după pierderea ta, îți scriu această scrisoare. Am început-o cu ceva timp în urmă, dar nu am fost capabilă să o termin.

Sunt medic și știu că am făcut toate investigațiile necesare și am respectat toate recomandările, pentru ca tu să fii bine. Sunt medic psihiatru și, din punct de vedere rațional, știu că anumite lucruri nu sunt în controlul nostru, oricât de mult ne-am strădui. Cu toate acestea, mă lupt adesea cu sentimentul de vinovăție. Simt că aș fi putut face mai mult. Mă simt furioasă, frustrată, neputincioasă, tristă și uneori lipsită de speranță. Caut răspunsuri, dar rămân doar cu și mai multe întrebări.

În ciuda emoțiilor și sentimentelor negative cu care mă lupt în fiecare zi… simt iubire și recunoștință.

Eva Maria, dulcea mea fetiță… tu m-ai învățat, în cele 34 de săptămâni în care ai crescut în burtica mea, cea mai pură și frumoasă formă de iubire. Tu m-ai învățat ce înseamnă dragostea de mamă, și pentru asta îți sunt recunoscătoare. Pentru piciorușele mici, care mă loveau și mă trezeau noaptea… îți sunt recunoscătoare. Pentru că ne-ai ales să îți fim părinți, și pentru că ne-ai făcut viața un vis frumos, îți suntem recunoscători. Când mă gândesc la clipele petrecute împreună, simt durere, dar și fericire. Mă doare enorm să nu te pot strânge la pieptul meu, dar sunt cea mai norocoasă că te am.
Tu ești cu noi mereu, Eva. Mereu în sufletele noastre. Mami și tati te iubesc!