15 secunde și fericirea se transformă în suferință.
Aveam tot ce îmi doream, o familie frumoasă formată din noi 2 plus o minune de 2 ani și 3 luni, situație socială, familială, profesională ok, așteptam a doua minune, mai aveam puțin până să nasc. Când mă rugam la Dumnezeu îi spuneam că tot ce îmi doresc e sănătate, că în rest le am pe toate și nu îmi mai doresc nimic altceva.

În schimb, destinul avea alte planuri pentru mine.  Aveam 37 de săptămâni și fix atunci se nimerise să îmi programez controlul, fusese cu 2 săptămâni în urmă și totul era perfect. Era 10 dimineața și ne pregăteam să plecăm la control, toți 3, băieții, soțul și cel mic. Eu nu mai fusese cu mine la control, pe motiv de Covid, și am zis că ar fi frumos să își vadă și el frățiorul, căci tot băiețel era. Îl pregătisem pe cel mare din timp de venirea frățiorului, știa din carte ce face mami la doamna doctor și aștepta nerăbdător să-l vadă pe Bebe „la televizor”. Era ora 10 și înainte de plecare i-am arătat celui mare cu ce o să-l îmbrace mama pe cel mic când iese de la spital. Ajunși la clinică, chiar le-am făcut o poză în sala de așteptare, erau tare haiosi, o poză cu burtica și ei 2.
Apoi a urmat iadul…

Intrând în cabinet, doamna doctor se pregătea să-l arate celui mare pe Bebe și căuta, și căuta, inițial am crezut că îi cauta chipul, dar nu aparea nici o culoare pe monitor. Atunci mi-a dat seama și m-am uitat la doctor, iar privirea ei îngrozită mi-a confirmat.Nu avea puls…
Și așa toată fericirea și nerăbdarea mea de a-mi ține cei 2 pui în brațe s-a sfârșit.

A urmat o naștere naturală. După experiența frumoasă cu primul, pe care l-am născut natural după un travaliu de 15 ore, într-o după-amiază frumoasă de primăvară cu razele soarelui bătând pe chipurile noastre, acum a urmat calvarul. O naștere naturală provocată, care s-a lăsat așteptată. Nu era suficient ce mi s-a întâmplat, dar a trebuit să trec și prin chinul acesta prelungit. Deoarece corpul a reacționat greu.

Moașele mă întrebau într-una dacă simt durere, eu nu simțeam nimic, eram blocată, fizic și psihic.Am născut la miez de noapte, moment în care am devenit mamă cu brațele goale.

Nu am avut puterea nici să-l văd.Doamna doctor mi-a recomandat să nu o fac, a zis: „Nu arată ca un copil frumos, îți recomand să rămâi cu amintirea lui de la ecografii, dar tu faci cum simți.” Și mi-a fost frică, inițial am zis că vreau să-l văd, dar după m-am răzgândit.

Am văzut doar puțin creșterea capului, și cred că era brunet, nici nu am avut tăria să întreb. Știu doar că plângeam într-una și îmi era groaznic de frig. Se pare că era decedat de câteva zile. Momentul ce a venit cu contracțiile false, ce îmi mișca bebelușul. Chiar cu o seară înainte îi „arătam” soțului: „Uite ce se mișcă bebe de pe o parte pe alta.”

Mă bucur atât de tare că i-am arătat lui și mamei cum se mișca burtica, altfel aș fi luat-o razna, aș fi zis că sunt nebună, că nu am sesizat că ceva e în neregulă.

Oricum mă acuz. Mă acuz și mă învinovățesc că nu am sesizat, că nu am făcut ceva să-mi salvez puiul.

În noaptea aia la spital, ca să nu o iau razna, mai eram și singură, m-am uitat la un serial, „Povestea Slujitoarei”, o poveste tristă a unei mame care luptă pentru fetița ei, și chiar în seara aia, într-un episod, a fost o replică care m-a marcat și îmi vine repetitiv în cap: „O mamă face orice să își salveze puiul!” Și de atunci mă întreb într-una: „Eu am făcut ceva să-l salvez? Oare puteam să-l salvez? E vina mea că nu am sesizat că e ceva în neregulă?”

Am simțit toată sarcina o teamă, o frică că ceva nu e în regulă, am fost foarte temătoare și îngândurată gândindu-mă că ceva se va întâmpla, dar acum, la final, când iar am simțit asta și mă gândeam dacă ceva nu e în regulă, am pus totul pe baza stresului și am încercat să mă liniștesc spunându-mi că totul e ok și mă panichez aiurea.

Cred în adâncul sufletului că cel mic a încercat să îmi transmită că lucrurile nu o să decurgă așa cum îmi doream eu și încerca să mă tempereze. Și spun asta comparativ cu prima sarcină, unde vibe-ul a fost pe veselie, relaxare, bucurie, acum pe griji, stres, panică. Pentru că medical totul era ok, toate analizele erau ok, toate ecografiile ok. Culmea, chiar și după pierdere toate analizele mele sunt ok, nimeni nu depistează nimic, singurele explicații ar fi Covid sau că „a uitat să respire”.

Cea mai mare durere nu am simțit-o la naștere, deși și acolo a fost groaznic, am simțit-o la înmormântare, pentru că am ales să-l înmormântăm. La 2 zile după ce născusem, eu îmi înmormântam copilul, într-un sicriu mic alb, îmbrăcat cu hăinuțele pe care i le arătasem frățiorului că urmează să-l scot din spital. Și toată suferința aceea a trebuit în 3 ore să o închid în mine, pentru că cel mare avea nevoie de o mamă lângă el și nu avea capacitatea să înțeleagă ce se întâmplă. Doar că mami nu mai are burtică și că Bebe nu e niciunde. Acum, la 6 luni distanță, a înțeles că Bebe e în cer și de câte ori mergem la biserică pune o lumânare pentru el. Cel mai greu e că nu există o explicație, nu știm ce s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat, am făcut eu ceva greșit, au omis medicii ceva, sau pur și simplu a fost așa, pur și simplu.

Acum e greu, încercăm să ne continuăm viața și să-i păstrăm amintirea vie. Încerc să îmi permit să sufăr și să-l plâng, deși îmi e greu. Îmi e teamă de altă sarcină, deși ne dorim încă un copil. Sper să reușesc.

Trebuia să-l cheme Carol Ioan și să fie zodia leu, trebuia să se nască cu câteva zile înainte să împlinesc 32 de ani, îl vedeam cel mai frumos cadou din lume.  Acum însă, în loc de un leuț, am un îngeraș pe care tot timpul îl rog să mă ierte și să aibă grijă de frățiorul lui.
Te iubește mami, grăsuțul meu!