Aveam 21 de săptămâni de sarcină și 28 de ani când am primit vestea că micuța comoară din pântecul meu, dacă ajungea până la termen, va avea probleme de sănătate. Nu vrei să crezi că e adevărat. Nu vrei să crezi că ți se întâmplă ție, când în jur vezi doar părinți fericiți cu copii în brațe.

Știam că oricare din cele două variante, de a opri sarcina în acel moment sau de a lăsa viața în mâna lui Dumnezeu, vor avea consecințe greu de suportat și vor duce spre suferință. Voiam o a treia variantă, de a derula timpul înainte de teribila veste, ceva ce să nu lase urme grele… un miracol sau vestea că e o greșeală de diagnostic. Și am decis să o păstrez cât de mult pot, să o am cât mai mult posibil,să apuc să îi arăt cât de mult o iubesc. Să nu mă încarc cu sentimentul de vinovăție că a fost decizia mea să opresc evoluția ei. Nu vroiam să trăiesc nici cu regretul că poate totuși ar fi fost bine până la urmă, dar eu nu i-am dat șansa. Așa că am avut-o 38 de săptămâni în care am ales să mă bucur de ea. Da, au fost foarte încărcate emoțional, dar e tot ce mi-a rămas de la ea.

Apoi inimioara ei micuță a încetat să mai bată chiar cu câteva zile înainte de cezariana programată. A fost un travaliu declanșat, în care durerile sfâșietoare împingeau afară cel mai de preț cadou pe care l-am avut vreodată. Și, în loc să mă bucur că Sara va ieși și o voi strânge în brațe, inima mea se frângea odată cu fiecare contracție care o îndepărta din mine, de mine.

Am rămas cu brațele goale și hăinuțele în dulap. Seara de seară, când mergeam la culcare, luam o salopetă în brațe și adormeam așa, după o tură de plâns. Am luat acea hăinuță în orice concediu am plecat, ca să-i păstrez amintirea vie printre noi. Hăinuțele le-am scos din dulap după 2 ani, când a trebuit să le înlocuiesc din cauza culorii. Din roz în albastru, pentru frățior. Chiar îmi era drag să le văd zilnic când mă îmbrăcam.

Nu a fost seară fără plâns în următoarele 6 luni. Nici dimineața. Când ieșeam de la serviciu și ajungeam în mașină, era un alt moment încărcat de emoții și lacrimi. Simțeam că locul meu ca mamă ar fi trebuit să fie lângă Sara, care are nevoie de mine, nu la job.

După 7 luni, din cauza poverii prea mari și a durerii care nu părea să se diminueze, am început să stau de vorbă cu cineva specializat. Care m-a ajutat mult să accept că ce a fost nu se poate schimba. Singurul lucru pe care eu îl pot schimba este atitudinea mea față de întâmplare. Cum să schimb reacția mea firească la durere.

Îmi doream să redevin eu, cea plină de viață și fericită, cea care am fost înainte de a fi însărcinată, îmi era dor de mine și mă simțeam o altă persoană, care nu îmi plăcea să fiu.

Soțul meu a fost cel mai puternic umăr pe care am plâns. A fost cel care m-a înțeles pe deplin și m-a acceptat așa, neputincioasă cum eram în fața valului de durere care tot venea. M-a susținut și m-a încurajat indiferent de cât de greu i-a fost și lui. Și el a pierdut un copil, nu doar eu.

M-au ajutat și prietenele apropiate cu care puteam discuta și care mă încurajau, cele care au făcut ce au putut de-am crea momente de bucurie în care să uit de durerea mea. Aveam nevoie și de liniștea în care să îmi ascult gândurile și în care să mă cert cu Dumnezeu. Târziu am înțeles că și El a suferit alături de mine, pentru ca mai apoi să îmi dea puterea și curajul de a mă ridica.

Încet, cu pași mici, înveți să trăiești în noua realitate.