Povestea noastră este una dureroasă acum. Încă de la morfologia de trimestrul 2, fetița mea îngrijora medicii. Placentă era prematur îmbătrânită, fapt ce a condus la o restricție de creștere. Pe parcursul sarcinii, încă de la început, au apărut probleme și, astfel, pe tot parcursul sarcinii, am așteptat constant ieșirea unor rezultate.

Am făcut și amniocenteză la 6 luni pentru a vedea dacă ar fi vorba despre o problemă genetică, iar o lună mai târziu urma să aflăm că micuța a moștenit de la mine o “malformație”, care însă nu ar fi trebuit să o impacteze negativ în timpul vieții.

A fost o adevărată luptătoare, chiar pot spune cu mâna pe inimă că fata mea s-a luptat din răsputeri să demonstreze că poate și că va fi bine, așa cum o încurajam.

Am pierdut o parte din mine în momentul în care, la morfologia trimestrului 3, mi s-a spus că s-a oprit din evoluție în urmă cu câteva zile. Lucrurile începuseră, în final, să meargă spre bine, astfel încât mi-am permis să nu mai iau în calcul opțiunea ca sarcina să se oprească din evoluție. La 8 luni, mă bucuram și eu, în sfârșit, de sarcină.

Am rămas cu un gol imens în suflet în momentul în care am născut-o și cu un regret colosal pentru că nu le-am cerut să o văd. Au urmat apoi 4 zile de calvar în care am stat internată într-o rezervă, însă auzeam mămicile din alte saloane cum vorbeau despre copiii lor, iar eu nu mai aveam copil. Mai dureros decât nașterea a fost momentul în care o infirmieră a intrat zâmbind în cameră și m-a întrebat dacă vreau să cumpăr un set, căciuliță și botoșei, pentru copil. Atunci a fost prima dată în care am fost nevoită să spun clar și răspicat că eu mi-am pierdut copilul.

Deși personalul medical cu care am interacționat a fost excepțional, empatic și chiar i-am simțit alături, mi s-a părut îngrozitor faptul că nu se comunica suficient despre pacientele și cazuri. Nenumărați rezidenți, multe asistente sau infirmiere mă întrebau: “Pacienta cărui doctor sunt (doctorul meu era în concediu)? Ce este? Ce procedură urmează să avem?” Efectiv îmi venea să lipesc pe ușa numele meu și “sarcina oprită din evoluție”. Fiecare întrebare era efectiv o rană deschisă. Nu voiam să mai fie nevoie să spun nimănui, la momentul respectiv, povestea asta. Nu voiam să spun că bebelușa mea a încetat să lupte. Nu voiam să îmi recunosc mie acest lucru, pentru că nu îl mai vedeam posibil.

A fost un pui iubit și dorit, dar care s-a răzgândit puțin și a ales o pereche de aripi, în locul brațelor mele. Au trecut 2 săptămâni de când am pierdut-o și, deși unele zile sunt mai bune, nopțile mi se par îngrozitoare și nu mă pot opri din plâns.