Brațele mele s-au simțit goale pentru prima dată acum 2 ani, când l-am pierdut pe Cătălin. Eram însărcinată în 37 de săptămâni când inimioara lui a încetat să bată și, odată cu el, am simțit că am murit și eu.

Nimic nu mai are sens când îți moare copilul, nimic nu mai contează, absolut nimic… Am plâns cum nu am plâns niciodată, un plâns ce parcă nu era al meu. Goliciune, vulnerabilitate, suferință cum nu credeam că există, iar mai apoi, nimic. M-am detașat de corpul meu și nu mai simțeam nimic, pentru nimeni. Putea să vină sfârșitul lumii, că nimic nu mai conta…

A fost prima sarcină, cea mai frumoasă și lipsită de evenimente. Am fost fericită și am trăit fiecare etapă din plin. Am fost curioasă și am citit multe, ca să fiu pregătită. Dar nimic nu te poate pregăti să îți naști copilul fără viață…

Apoi m-am concentrat foarte mult să lupt să fiu bine pentru viitorii copii. Eu și soțul ne doream 3 copii și atunci am simțit dorința de a-i avea măcar pe următorii lângă mine, fizic. Am rămas însărcinată la scurt timp cu Eric, și, deși știam pe propria piele că viața e nedreaptă și oricând totul se poate schimba, am ales să am speranță, să văd lucrurile pozitiv. Am făcut tot ce a ținut de mine ca să fie de data aceasta bine și, deși nu avem o cauză a pierderii lui Cătălin, încercam să fiu mai atentă la orice. Și viața mi-a mai arătat încă o dată că nu poți avea controlul absolut.
La morfologia de trimestrul 2 am aflat că Eric avea o malformație gravă la creier. Din nou, lumea noastră s-a prăbușit, simțeam că cineva își bate joc de sufletul meu și că nu am cum să merit așa suferință. Nu am crezut vreodată, mai ales după ce l-am pierdut pe Cătălin, că o să aleg să îmi pierd copilul, să fiu eu aia care crede că e mai bine pentru el să nu fie la mine în brațe. Dar nu știi ce crezi cu adevărat și ce simți până nu ești pus în fața faptului.

Așa frustrare am simțit față de toți oamenii care, din ignoranță, mi-au spus când a murit Cătălin: „Poate e mai bine așa, că decât să fie bolnav și să sufere…” iar eu le tot spuneam că am făcut 100 de analize și era sănătos, dar o ales să plece, nu știu de ce, dar așa o ales să plece… Ca apoi să aflu că Eric e bolnav…

Toate tâmpeniile pe care cei din jur ți le spun când îți pierzi copilul arată cât de puțin gândim înainte să vorbim: „Măcar ești tânără, mai poți face copii”, „Trebuie să treci peste, trebuie să fii puternică”. Oamenii nu realizează cât de mult dor aceste sfaturi și cât de neînțeles te simți, cât de singur în durerea ta ești. Și începi să ai resentimente și față de ei, că nu sunt capabili să îți fie alături și să înțeleagă că moartea nu mai poate fi rezolvată, nu îți înlocuiește nimeni copiii și nici nu sunt bunuri materiale ca să treci peste…

Te simți ca o jucărie stricatǎ care TREBUIE să se repare, altfel nimeni nu o mai acceptă.

Diferența dintre a-l pierde pe Cătălin și a-l pierde pe Eric e că, după Eric, nu am mai vrut să am copii. Am simțit că sufletul mi-e bucăți, și că nu mai vreau vreodată să mai simt așa suferință. Cum poți să fii sigură după toate astea că nu o să suferi așa? Răspunsul e simplu: dacă nu mai iubești, nu vei mai suferi, dacă nu mai faci copii, nu mai ai cum să mai pierzi copii.
M-am chinuit luni bune cu gândul că nu mai vreau copii. Și pentru că mi-am dat seama că e un chin să renunț de tot, am ales pentru ultima dată să încercăm pentru un bebe.

În prezent, am născut al treilea copil al nostru, Ema, și deși suntem bucuroși și recunoscători să o avem lângă noi, fiecare experiență nouă aduce cu ea tristețe cu ce am pierdut, ce puteam să fac de la primul bebe. Primul plâns, primul zâmbet, prima plimbare…

Fiecare copil al meu a crescut în pântecul meu și în inima mea, iar odată cu ei am crescut și eu în evoluția mea. Voi fi mereu mama lor, iar ei copiii mei.