M-am căsătorit în 2017, după o relație lungă și frumoasă de 7 ani. Stăteam la casă, lucram la terminarea ei. La 3 luni după căsătorie, deja rămăsesem însărcinată. Simțeam că totul era minunat, că totul se așezase așa frumos în viața mea. Carieră aveam (lucram deja în domeniu de 3 ani), eram căsătorită, iubită, aveam casă, venea un bebe, mă simțeam cea mai împlinită. Dar viața avea să îmi răstoarne această stare radical. Sarcina a fost una normală, cu mici contracții false spre final doar. Ne pregăteam de naștere, cumpărasem cam tot ce aveam nevoie pentru bebe.

Apoi, la 37 de săptămâni și 6 zile, lumea mea frumoasă s-a oprit. Am început să am dureri brusc. Am crezut că sunt de naștere, deci nu m-am speriat decât când a început o sângerare abundentă. Atunci am fugit la spital, dar a fost târziu pentru bebe. Era deja mort în burtică. Apoplexie uteroplacentară a fost diagnosticul, adică dezlipire de placentă. Pe mine m-au operat de urgență, mi-au salvat uterul, ulterior fiind nevoie de transfuzii. L-ar fi chemat Luca Gabriel. Așa îl cheamă, de fapt. Îl pomenesc încă des.

A fost crunt după. Inițial, am simțit o amorțeală, o stare de negare, cred. Durerea intensă a izbucnit la câteva zile după naștere. E groaznic să ieși din maternitate operată, dar cu mâinile goale. E groaznic să ajungi acasă cu mâinile goale. Mult timp am strâns perna. Apoi, mi-am cumpărat un cățel. Durerea a fost cruntă. Recuperarea a fost anevoioasă și a avut mai multe etape: negare, plâns/descărcat, tristețe, depresie, căutat răspunsuri, împăcat. A fost cea mai grea perioadă din viața mea, clar. M-au ajutat mult soțul, prietenele și 2 fete care au trecut prin experiențe similare.

După 1 an am avut voie să încercăm din nou. Am rămas însărcinată la 1 an și 4 luni. Chiar dacă am acceptat moartea băiatului și nu mai durea, bine nu am fost decât după ce am născut. A fost o sarcină stresantă, cu o monitorizare foarte atentă, dar s-a încheiat cu bine. Acum, minunea mea are 2 ani și 3 luni și doarme lângă mine. Le doresc mult curaj mamelor care pierd sarcini, cu atât mai mult celor avansate ca mine. E greu, da, teribil de greu și de stresantă o nouă sarcină, dar merită tot.

Am scris doar cu gândul acesta. Că poate povestea mea ajută, dă curaj cuiva. Pe mine foarte mult mă ajutau poveștile fetelor care aveau copii și „păreau” fericite după moartea unui copil. Îmi dădeau speranță că se poate, că așa voi fi și eu.