Era o zi frumoasă de februarie 2016 când am aflat că în viața noastră urma să mai vină o minune: sarcina a decurs normal, analizele ieșeau bine. Am aflat că urma să avem încă o fetiță. Urma să nasc în luna noiembrie (bucurie și mai mare, ținând cont că prima fetiță a fost născută tot în noiembrie). Speram să sărbătorim cei doi ani de viață ai primei fetițe aducând acasă cel mai frumos cadou: pe surioara ei.

La împlinirea celor 38 de săptămâni, am mers la control. Medicul ne spune că bătăile inimii se văd ok, dar nu poate vedea foarte bine creierul fetiței, punând acest lucru pe seama lichidului foarte mult acumulat. Următoarea dimineață, nu am mai simțit mișcările fetiței. Am mers la spital și am avut primul ecograf făcut de rezidenta medicului care îmi supraveghea sarcina. Îmi spune cu o voce tremurândă că nu vede circulația la nivelul cordonului ombilical și cheamă medicul de gardă să se uite și el.

Nu am să uit niciodată momentul acela. Acest domn, lipsit de orice emoție și empatie, a venit și i-a zis rezidentei: „La ce te mai uiți, nu vezi că e mort copilul? Cheamă să îi facem anestezie să îl dăm afară”. Apoi s-a uitat la mine și a spus: „Gata, a murit.”

Atunci, lumea mea s-a prăbușit. Nu am știut cum să reacționez, nu am putut să reacționez în niciun fel. Am rămas pe scaun, înmărmurită. Copilul meu, atât de dorit, nu mai era. Fusese luat de lângă inima mea, suflețelul meu, Mălina mea.

Au trecut aproape 6 ani în care sufletul meu nu se poate împăca cu ideea pierderii Mălinei. Toți mi-au spus că așa a vrut Dumnezeu, dar eu refuz să cred asta. Mă uit zilnic la cer și vorbesc cu fetița mea, mă gândesc cum ar fi fost dacă familia noastră ar fi fost completă, cu trei copilași, cu trei iubiri, trei fetițe.