Încercam de aproape un an să rămân însărcinată și, iată, o zi geroasă de februarie, după câteva zile cu stări de vomă, vin de la muncă și fac un test. Apar 2 liniuțe și nu știam dacă e real. Împreună cu soțul meu, la acea vreme iubit, ne-am bucurat și nu știam cum să reacționăm. Câteva zile mai târziu, m-am trezit într-o noapte cu câteva picături de sânge pe pantaloni și am fugit la urgențe. Acolo, surpriză: eram însărcinată cu gemeni, doar că un embrion se vedea foarte bine, iar celălalt mai puțin. Am început imediat analizele, control la medic specialist. La 9 săptămâni, al doilea embrion a dispărut, rămânând doar unul care se dezvolta normal.

Am urmat toate analizele, toate ieșind perfect, morfologiile la fel. Timpul trecea, burtica creștea. Am ajuns în luna septembrie și am mers la control. Medicul mi-a spus că dezvoltarea încetinise, că nu a mai luat la fel în greutate, dar nu vedea vreo problemă în asta. Se apropia termenul și, într-o seară, a fost foarte agitată Naty a mea. Abia am adormit pe la 3 dimineața. A doua zi am simțit că ceva nu este în regulă, nu mai era la fel de activă și am mers pe seară la urgențe, pe 12 octombrie 2020. Mi-au făcut un TNS, apoi l-au repetat și au spus să rămân internată sub supraveghere. Aveam bagajul la mine și am rămas internată. Mi-au făcut testul de COVID, mi-au pus o perfuzie, urmând să vină doctorița de gardă să mă vadă. A fost o noapte cumplită, neliniștită, și nu a mai venit nimeni până dimineața, la ora 6, când au observat că ceva se întâmpla și m-au dus direct la sala de nașteri. Eram speriată, plângând, îmi venea să vărs într-una. Mi-au rupt membranele și, în câteva minute, eram pe masa de operație. A fost prea târziu pentru Natalia mea, care se asfixiase în burtică din cauza unui cheag de sânge. Eu am fost diagnosticată cu trombofilie.

Nu am văzut-o niciodată, soțul meu a ținut-o în brațe la morgă. Nu am avut puterea să o îngropăm și am hotărât să o incinerăm. Trăiam momente de frică, nu înțelegeam ce se întâmpla și de ce burtica mea nu mai este. Am stat 2 zile internată și am plecat acasă pe semnătură, pentru că nu mai suportam să intre asistentele și să mă întrebe unde este copilul, să-l spele sau să-l schimbe. Am plecat acasă într-o zi de toamnă ploioasă, cu brațele goale, prin aceeași ieșire pe care toate mamele o străbăteau fericite, cu minunile lor în brațe. Mă durea tot corpul și mă gândeam cum o să trăiesc. Au venit zile groaznice, nopți de plâns, lactație din belșug, o operație dureroasă.

Pe 13 octombrie se fac 2 ani și zi de zi îmi imaginez cum ar fi fost Natalia mea, cu părul negru.