I., 31 ani – 36 săptămâni
Moartea fetiței mele mult-prea-iubite a căzut ca un trăznet asupra mea. Am născut de urgență în urma unui control și, în euforia momentului, credeam că totul este în regulă, pentru că nimeni nu îmi spusese altceva. Eram la ATI și îmi făceam listă cu ce lucruri să îi aducem de acasă. Cu toate că născusem prematur, eram fericită că urma să îmi țin în brațe copilul, copilul meu cu ochi mari, superbi. Atât reușisem să văd înainte să o ducă la incubator. Când a venit neonatologul, mă așteptam să îmi spună că este totul bine, dar, în schimb, m-a întrebat dacă vreau să o botezăm, pentru că nu o mai pot ține în viață. Acolo unde ar fi trebuit să înceapă viața ei pe pământ, de fapt, acolo se termina.
Ce a urmat după a fost un coșmar. De la plecarea din spital pe ușa celor „fără copil”, până la sfaturile despre adopție. De la afirmații cum că nu am fost pregătiți să fim părinți, deoarece părinții trebuie să facă multe cursuri înainte (?!), până la „mai bine că s-a întâmplat acum decât mai târziu”. M-au frustrat, durut și jignit, dar le-am îndurat pe toate. Îmi înghițeam cuvintele care spuneau: „dar dacă era copilul tău, le fel spuneai? Dacă ți-aș spune că ar fi mai bine să se ducă copilul tău acum, când e mic, cum te-ai simți?”. Nu am avut nevoie de încurajări, pentru că mai mult rău mi-au făcut. Regret faptul că nu mi-au adus copilul să mi-l țin în brațe, nu în sicriul mic și alb. Regret că nu m-au lăsat să am o poză cu ea. Regret că nu am putut să îi ofer toată dragostea pe care i-o pregătisem. Cu toate că a fost cu mine doar 36 de săptămâni, m-a învățat lucruri cât pentru toată viața. Sunt mamă de înger și gândul că ne vom întâlni cândva îmi dă speranță.
Share:
Alte mărturii
G., 36 ani – 36 săptămâni
C.P., 31 ani – săptămâna 38/39