Aveam 35 de ani, nu eram în țară. Eram într-o relație de jumătate de an, nu îl iubeam, nu știu când și cum s-a întâmplat! Eram atât de prinsă cu munca, încât efectiv am pierdut numărul zilelor de când nu îmi venise menstruația, dar nu am băgat de seamă. Am venit în România pentru sărbătorile de iarnă, eram într-un magazin, m-am oprit la o farmacie și am luat două teste de sarcină, nici acum nu știu de ce, nu bănuiam mare lucru, dar am zis „hai să-l fac”, știam că sunt șanse mici să fie pozitiv, cel puțin așa îmi spusese ginecologul! L-am făcut în baia magazinului, eram singură! Instant au apărut două liniuțe, am crezut că pic jos, am avut un atac de panică, bucurie, frică, groază, extaz! Eram pe nicăieri! Îmi doream un copil, dar nu cu el, cum naiba s-a întâmplat?! Nu i-am spus imediat! Au fost niște sărbători ciudate, am plâns mult, nu știam ce și cum să simt. Îmi doream copilul, dar, în același timp, asta m-ar fi legat de un om pe care nu-l iubesc și de o țară pe care o urăsc!

Am plecat din țară, ajunsă, plângând, în mașină, am pus telefonul pe înregistrare și, plângând, i-am arătat testul! I-a înghețat zâmbetul, și-a înghițit cuvintele și a mimat o bucurie! „Hei, o să fim părinți!” a spus cu jumătate de glas! Până acasă am tot plâns, el nu a zis nimic! Eram atât de singură într-un moment în care ar fi trebuit să fie frumos și unic și…

La câteva zile am fost la medic, sarcina era mică, de câteva săptămâni, era frumos! Într-o zi la muncă, am simțit o umezeală caldă, exact ca un cheag de sânge de la menstruație, țin atât de bine minte, totul! M-am dus la baie… era sânge, puțin, dar era acolo! Credeam că e firesc, citisem de implantare, dar totuși asta trebuia să fie mai la început, eventuale sângerări, dar parcă nu era tocmai ok, habar nu aveam! Am plecat de la muncă, m-am oprit la medicul ginecolog, mi-a făcut o ecografie și mi-a zis că nu e nimic, că nu mai e nimic, sarcina s-a oprit din evoluție… Și asta a fost tot! Am plecat de acolo, nici nu știam unde să mă duc, ce să fac, îmi venea să dispar, să nu exist, să… cum, când, de ce… etc! L-am sunat și l-am anunțat! Mi-a spus doar că îi pare rău și cam atât! M-am simțit atât de singură, voiam să întreb, să vorbesc, să aflu, să știu ce nu a fost bine, de ce a plecat, de ce nu m-a mai vrut ca mamă?!

În fine… Și am primit consolarea de la el, tatăl copilului, exact ce și când aveam nevoie, mi-a spus că, de fapt, la 5 săptămâni nu e un copil, e doar o celulă, și că mai bine că s-a întâmplat așa, că dacă se năștea cu 3 mâini, fără cap, fără ochi, etc! Nu era suficient că era greu, dar vorbele astea erau tot ce nu aveam nevoie! Nu am spus nimănui, nici nu aveam cui de fapt, a durut și doare, m-am simțit atât de singură, mă țineam singură în brațe cu o mână, iar cu cealaltă îmi țineam burta! Am ținut în mine, uneori mă gândesc cum ar fi arătat, uneori plâng, uneori îi vorbesc, îl port mereu în gând! Te iubesc oriunde ai fi!