Povestea noastră de iubire a început în 26 decembrie 2010, urmată de căsătorie, în 26 octombrie 2013. Timp de 3 ani, nu am rămas deloc însărcinată, ceea ce ne-a provocat cumva, amândurora așa o neliniște în suflet. Bineînțeles în tot acest timp, am efectuat diverse analize, atât eu cât și soțul, în care nu s-a depistat nimic care să împiedice apariția unei sarcini. Când deja nu mă mai gândeam atât de des (adică lună de lună) la sarcină, minunea s-a produs, și în decembrie 2016, am aflat că sunt însărcinată. De-abia împlinisem 33 de ani, în noiembrie.

Nu pot să vă descriu starea de bucurie și fericire pe care am trăit-o cu soțul. În fericirea aia și în toată bucuria în care ne aflam, ne-am anuntat familia și prietenii că sunt însărcinată, și că urmează să avem și noi puiul nostru mult dorit. În 13 ianuarie 2017, la controlul programat, d-l doctor m-a anunțat că fătul nu mai are activitate cardiacă, și că sarcina s-a oprit din evoluție având 8 săptămâni. Nu pot să vă descriu ce-a fost în sufletul meu. A fost cea mai tristă zi din viața mea, și îmi era groază să i dau această veste și soțului meu. A doua zi, eram deja programată pentru evacuarea sarcinii, prin aspirație. Mi s-a facut anestezie totală, nu am simțit nici o durere, decât în suflet și-n inimă.

Doctorul nu mi-a dat prea multe detalii privind pierderea. A zis că se întâmplă destul de des să apară defecte genetice, și sarcina să nu mai evolueze, ducând la pierdere, în stadii mici, dar totodată încurajându-mă că voi mai rămâne însărcinată, și că atunci o să fie bine. Speram și îmi doream din tot sufletul să fie așa, mai ales că eu am rămas însărcinată după 3 ani, pentru prima dată. Durerea s-a mai estompat, cumva ne-am îmbărbătat unul pe celălalt, și ne-am continuat drumul și viața, chiar dacă în sufletul nostru acestă dramă continua cu multe gânduri.

În august 2017, am aflat din nou că sunt însărcinată. Bineînțeles, bucurie mare în sufletele noastre, dar cumva de data asta ceva mai rezervați în a da vestea și familiei. Am mers la control, totul era bine. În 13 noiembrie 2017, la controlul programat, am avut parte de aceeasi veste ca la prima sarcină, că s-a oprit din evoluție, că nu mai are activitate cardiacă, că are ceva lichid în plâmâni. Aveam 18 săptămâni. A urmat evacuarea sarcinii prin tratament medicamentos, urmând a se face expulzia pe cale naturală. A fost groaznic. De la contracții, sângerări, dureri de tot felul, psihice și fizice, am expulzat-o pe micuța Anastasia, urmând a mi se face curătarea uterului de eventualele țesuturi sau resturi rămase. Nu am dorit să o văd, să rămân cu amintirea ei, chinuită, plină de sânge. O fetiță atât de dorită, care s-a stins mult prea repede, care a plecat din burtica mea, în împărăția lui Dumnezeu. N-am avut prea mult timp în care să o plâng. Am avut o săptămână de concediu medical, și a trebuit să revin la serviciu. Aveam sufletul rupt în mii de piese, exact ca un puzzle. Și eu și soțul sufeream enorm, și nu înțelegeam de ce noi trebuie să trecem iarăși prin asta.

Trecând anii, am încetat să mă mai întreb, am luat fiecare zi, fix așa cum a venit și am încercat să mă bucur de ceea ce am, nu ce nu am, chiar dacă n-am încetat niciodată la visul de a fi mamă. În 2020, fix cu venirea pandemiei, în noiembrie am aflat iarăși că sunt însărcinată, însă și aceasta s-a soldat cu oprirea din evoluție, la 8 săptămâni. Cu fiecare sarcină ne-am dorit să fie bine, să o pot duce la termen, dar din păcate, finalul nu a fost unul fericit, de fapt, nici n-am ajuns la final. Au fost doar frânturi, clipe de fericire, stări de la extaz la agonie, suferință multă, dureri de toate felurile. Toate astea ne-au făcut pe noi mai puternici, iar iubirea noastră a crescut și s-a sudat pe veci. Suntem în anul 2023, tot noi doi, tot singuri, (vorba vine, nu suntem singuri, ne avem unul pe celălalt și iubirea dintre noi, care este sublimă) dar sperăm, și ne dorim din tot sufletul să fim trei, iar finalul să fie unul frumos.