Salut, sunt O., mama a trei copilași: Petru, care este lângă mine, pentru care încerc să fiu cea mai bună variantă a mea, și încă doi, Pavel și Ilinca, care, după 10 săptămâni de sarcină, au ales să meargă în ceruri.

Povestea începe în 2018, când s-a născut minunea mea pământească, Petru. După un travaliu dureros, s-a ajuns la o cezariană de urgență. Deși nu era ce îmi doream, am acceptat și am avut încredere în medici. Totul a decurs aparent bine, până în 2019, când, simțind atât de multă împlinire lângă minunea mea, am decis că e momentul pentru o surioară sau un frățior. Au urmat 7 luni de furie, în fiecare lună când venea menstruatia. Și nu înțelegeam de ce cu prima sarcină a mers atât de ușor (din prima lună în care am zis că am dori un suflețel mic lângă noi) și acum durează atât de mult.

În aprilie 2020, apar cele 2 liniuțe mult așteptate și dorite. Ajung la control, singură din cauza pandemiei, și aflu că sunt 2 saculeți, dar încă nu se formaseră embrionii. Am simțit bucurie și un pic de panică. O să mă descurc cu 3? 2 dintre ei fiind așa de mici, cum mai pot să le ofer eu toată atenția mea lui Petru? Dacă o să fie prematuri (avem caz în familie), ce fac cu Petru dacă o să stăm 2 luni în spital? Și am rămas cu gândul că, la 7 săptămâni, cât aveam la control, ar fi trebuit totuși să se vadă ceva. Primesc recomandarea să repet beta la 48 și să revin peste o săptămână. Următorul control: beta crescuse, dar saculeții aveau aceeași dimensiune și tot nimic în ei. Repet beta, care începuse să scadă, revin la control, nicio modificare. Sarcina cu ou clar se numește, cauza: anomalii cromozomiale ale oului fecundat. Dar eu am simțit grețurile de sarcină, am simțit burtica cum crește. Am simțit bucuria de a fi mamă din nou.

Primesc 3 variante: să aștept să se elimine natural, medicamentos sau direct o aspirație, cu recomandare spre aspirație, pentru că, la oricare din primele 2 variante, ar putea rămâne țesut și s-ar ajunge tot la a 3-a variantă. În 2 zile, deja sunt programată. Fizic, nu am simțit nimic, am plâns mult, am închis ochii și m-am trezit goală. Am ajuns acasă și am plâns iar și mai mult.

Povestea continuă și azi, pentru cine mai are curiozitate și răbdare.

După mai bine de 5 luni fără menstruație și tot felul de controale, aflu că am sinechii uterine. Ceva aderențe care se formează pe uter în urma traumatismelor suferite, ce nu mai lasă endometrul sănătos să crească pentru a susține o sarcină. Soluția: o histeroscopie. Caut cel mai bun medic, facem histeroscopia, menstruația revine, dar foarte puțin, insuficient. Un HCG de control cu același rezultat: sinechii. Caut alt cel mai bun medic, alta histeroscopie în 2021, menstruația la fel. Alt HCG, apare și un istmocel și încă niște sinechii. În 2022, laparoscopie pentru istmocel și histeroscopie pentru sinechii. Menstruația vizibil îmbunătățită, o trompă totuși blocată.

În tot acest timp mi-am urât corpul, îmi loveam pântecul, am simțit furie. Regrete, de la faptul că s-a ajuns la cezariană, la faptul că am ales aspirația și nu am ales să se elimine natural, astfel adăugând alte traume uterului, alte sinechii. Regrete că, în loc să trăiesc în prezent și să mă bucur de copilul meu, pierd vremea și îmi maltratez corpul. Recuperarea după fiecare intervenție a fost dificilă și lungă.

Mă durea când vedeam femei gravide pe stradă, mă durea când vedeam mame cu mai mulți copii. Nu mă mai simțeam femeie, nu îmi înțelegeam rostul pe lume, dacă nu pot face copii. Mă învinovățeam pentru sarcina pierdută, pentru alegerile făcute, pentru gândurile avute, că nu o să mă descurc cu 3.

Am făcut terapie. Când a aflat povestea, mi-a zis: „Tu ești O. și ești mamă de 3 copilași.” Le-am dat nume copilașilor mei din cer, le-am cerut iertare, i-am strâns în brațe și le-am spus cât de mult îi iubesc, iar apoi le-am dat drumul. Am înțeles că nu îi pot ține aici cu mine, locul lor e în ceruri, pe un norușor, zburdând, zâmbind. Mă bucur că sunt 2 și se au unul pe altul, se țin de mână. Când mi-e dor de ei, caut o steluță pe cer sau un norișor și le mai vorbesc din când în când. Le cos hăinuțe, le dau de mâncare, îi iubesc.

Mi-am înțeles greșelile, le-am acceptat și mi-am învățat lecția, încerc să trăiesc în împăcare.
Îmi iubesc corpul și îmi mângâi pântecul care a ținut 3 suflete în el, fiecare atât cât a vrut. Nu îmi iese tot timpul, că vine ziua cu menstruația și mă mai pierd, dar îmi revin repede, îmi amintesc să mă iubesc și pe mine.

Fac o rugăciune așa cum știu eu mai bine și mulțumesc pentru toate câte le-am primit, sunt recunoscătoare că suntem bine și sănătoși. Că am pe pământ un suflet care mă face să încerc în fiecare zi să fiu cea mai bună variantă a mea.

Și dacă mai sunt sufletele care vor să coboare pe pământ, eu le aștept cu brațele deschise, le pot umple oricât. Am înțeles acum, copiii au nevoie doar de iubire și eu am atâta de multă, pentru oricâți vor să vină. Dar nu noi decidem, nu putem controla universul.

Și am mai învățat un lucru, copilașii nu vin să umple golurile noastre, ei vin pentru ei, să-și trăiască viața lor. Noi trebuie să ne învățăm lecțiile noastre și să fim bine.

Am scris mult, poate ajută pe cineva. Eu am aflat că e foarte important să mergeți la control, să căutați mereu cel mai bun doctor, să îl schimbați dacă simțiți că nu rezonati cu el, să faceți terapie, să trăiți în împăcare, tot ce se întâmplă vine cu o lecție și nu e întâmplător, învățăm, creștem, creăm relații, împărtășim poveștile, ne ajutăm.

Sunt O., mama de 3 copilași: Petru, Pavel și Ilinca, și povestea mea continuă, nu știu cum, dar sigur cu împăcare și acceptare.