După 4 ani în care am încercat să rămân însărcinată – ani în care am fost la 6 medici, am făcut nenumărate analize, după o operație de fibroame uterine – care nu împiedicau o eventuală sarcină, dar eliminau orice risc, în ianuarie 2021 (la vârsta de 34 de ani) testul de sarcină ne arăta 2 linii. Am plâns amândoi, eu și soțul meu, și am crezut pe bune abia când am fost la primul control și doctorul mi-a confirmat că sunt însărcinată.

I-am auzit bătăile inimii și simțeam că e un vis. Când mă gândesc la acel moment, nu îl percep ca pe ceva real. La fel este și cu cel de-al doilea control, în care eu încercam să filmez imaginile de pe ecran pentru soțul meu (fiind pandemie, nu putea să fie și el prezent), iar doctorul mi-a zis să opresc camera. Apoi mi-a zis că sarcina s-a oprit din evoluție la 9 săptămâni. Auzeam cum îmi spunea că așa a fost să fie și că, de cele mai multe ori, lucrurile de genul ăsta nu au nicio explicație. Dar nu părea real. Realitatea m-a lovit când am ajuns de urgență la spital, după sângerări și dureri foarte mari. Fiind duminică, m-a preluat medicul de gardă, urmând să vină și medicul meu, dacă era nevoie. “Dă-mi coșul de gunoi”, i-a zis medicul de gardă asistentei – îl scosese din mine și voia să îl arunce. Am simțit că mă lovește cu ceva în inimă. Mi-am amintit că spusese medicul meu ceva despre biopsie și m-am auzit spunând: “Nu, e nevoie de biopsie”.

Au urmat minute bune în care am asistat la telefoane și întrebări privind procedura de trimitere la biopsie. Le simțeam depășite de situație. Eu doar voiam să plâng; să ajung acasă și să plâng. Și am plâns. Plângeam nopțile, plângeam la job, plângeam pe stradă. Simțeam că nimeni nu mă înțelege. “Așa a fost să fie”, “Mai bine așa decât să fie copil cu probleme”, “Sunteți tineri, încercați din nou și o să fie bine”, “Prea te stresezi”, “Unele femei nici măcar nu pot să facă copii” sunt o parte din reacțiile altor oameni. Oamenii nu știu cum să reacționeze pentru că nimeni nu vorbește despre asta. Și eu am tăcut și am zâmbit aprobator. Avem nevoie de curaj, avem nevoie să vorbim.