Abia era o aglomerare de celule cu o inimioară care a început să bată și apoi s-a oprit rapid.

Dar e greu de spus pe scurt o astfel de poveste. Am început să scriu aici de multe ori și m-am oprit, crezând că nu merită spusă povestea mea (sunt altele mult mai triste/grave/importante)… abia că poate fi considerată o poveste. Dar, totuși, este povestea mea.

Am hotărât cu partenerul meu, în 2019, că am vrea să avem un copil și, deși au părut niște luni lungi, cam după 5 încercări am primit un test pozitiv – multe emoții, fericire, frică de necunoscut… și am pornit la control. Deja de la primul control, ceva nu părea tocmai în regulă (o formațiune nedefinită în apropierea fătului, mici crampe, sarcina părea încă nernefixată), dar am auzit bătaia inimii și am încercat să pun deoparte frica până la următorul control, peste o săptămână. Am încercat să mă bucur în fiecare zi a săptămânii următoare de mica bombare a abdomenului (invizibilă pentru ceilalți, dar simțită atât de puternic de mine). La următorul control, însă, am primit vestea: nu a crescut deloc, iar bătaia inimii nu mai este. Tot ce a urmat după este cumva în ceață (probabil încă nu am rezolvat trauma avortului). Știam că multe sarcini se termină brusc și fără explicații, mai ales în etapele de început, știam câte multe femei sunt afectate de asta și am încercat să găsesc alinare în faptul că fac parte dintr-un grup/comunitate, că nu sunt singură în suferința mea. Însă, încetul cu încetul, am simțit că am rămas singură și asta pentru că poveștile pe care m-am concentrat sunt de obicei cu final fericit (curcubeul după furtună) și asta m-a făcut să mă adâncesc și mai mult în tristețea mea.

Știu că finalul fericit pentru mine poate însemna și o familie fără copii, dar nu știu când voi reuși să accept asta și să mă bucur complet de viață, în loc să trăiesc lună de lună cu norul atârnând constant deasupra mea. Cele mai oribile sunt zilele de așteptare – cele 2 săptămâni. Câteodată, mi se pare că sunt fericită doar în acele săptămâni în care există „posibilitatea” unei sarcini și încep să creez scenarii, să îmi fac planuri.