Vă scriu povestea asta pe 22.10.2021, la 2 luni după pierderea sarcinii. Încă suferim, însă nu renunțăm la visul de a deveni părinți.

Îmi place să scriu și cred în puterea terapeutică a scrisului, cred în puterea vindecătoare a poveștilor,dar povestea asta nu am putut să o scriu. Nu în agenda mea albastră la care m-am uitat cu jind săptămâni întregi. Nu de mână, cu scrisul meu înghesuit și ascuțit, cu urme de pix și amprente de degete. De parcă s-a furișat subtil în mine superstiția că vindecarea mea va presupune că voi fi descărcat atât amar în paginile alea încât el va rămâne mult după ce eu nu voi mai fi și va bântui, va bântui…

Ai stat la mami în burtică 6 săptămâni și o zi. 6 săptămâni și o zi în care eu și tati te-am iubit, am vorbit cu tine, ți-am împărtășit visuri și speranțe, te-am luat cu noi în locuri frumoase și te-am purtat în vise nopțile. Încă te mai purtăm în gând și în vise și ne imaginăm că ne privești acum din univers, sub forma celei mai mici stele.

Am vivid întipărită în minte seara în care am ajuns la urgențe cu o mică sângerare, drumul cu mașina prin traficul infernal din București, hainele pe care le purtam, oamenii lângă care am așteptat afară și problemele lor și revolta lor că nu mă preia un doctor mai repede… dar era un singur doctor, iar înaintea mea și după mine alte femei în aceeași situație ca mine.

Am fost 3 fete acolo, toate în 5-6 săptămâni, dar inimioare bătând s-au auzit numai la 2 dintre ele. Cu o zi înainte, la control, ți-am auzit și inimioara ta… dar în seara aia nu mai bătea. Cu o zi înainte totul era perfect, aveai mărimea corespunzătoare, colul era închis, toate analizele mele erau în grafic… dar în seara aia totul s-a transformat în nimic. Am devenit atunci 1 din 4.

Statistica este utilă și poate oferi confort, confirmări sau soluții, însă din statistica asta nu aș fi vrut să fac parte. Aș fi vrut să am răspuns la toate „de ce”-urile și să nu mă mai condamn din oficiu, victimă a culturii în care femeia e de vină că vrea, că nu vrea, că rămâne sau nu, că sarcina decurge normal sau nu sau deloc.

Știu, știu rațional vorbind că nu e vina mea sau a soțului meu sau a altcuiva – că nici măcar nu ar trebui să vorbim de vină… dar ce e rațional la momentul în care energia vitală care ține împreună o ființă încetează să existe și totul se disipă? Nu mă pot consola cu „așa a fost să fie”, iar „așa a vrut Dumnezeu” îmi repugnă până la somatizare pentru că nu vreau să îmi imaginez un dumnezeu care ar vrea așa ceva. Nu mai am energie să explic că am făcut totul ca la carte pentru a obține și menține sarcina, că nu aveam nici o condiție preexistentă, că am acționat în secunda în care am văzut sânge. Și cu toate astea, așa a fost să fie.

Probabil că voi purta cu mine toată viața unele „de ce”-uri.

După acceptarea că nu mai era viață în burtica mea, cel mai îngrozitor moment a fost când l-am văzut pe soțul meu așteptând la poartă și a trebuit să-i zic. Nu am putut să-i dau vestea asta prin mesaj, deși am vorbit tot timpul cât am stat la urgențe. Am văzut cum i se stinge speranța din ochi când m-a văzut alergând spre el plângând. Nu o să uit niciodată privirea lui disperată și repetitiv, printre suspine „nu mai e bebe, nu mai e…”

Nu am mai auzit nimic! Nu puteam să cred! Nu copilul meu! Urma o amniocenteză și un test genetic. Toată lumea mă liniștea, „o să fie ok, este din cauza vârstei, este un calcul matematic! Este ok!”.

Am făcut la 17 săptămâni amniocenteza și testul genetic, după nopți nedormite. La amniocenteză, doctorul mi-a spus că este fetiță! Ea este o ea!

După 3 zile a venit rezultatul – sindromul Edwards confirmat la un făt de gen masculin. Deci era băiețel. Sfatul medicului, dur și direct: întreruperea sarcinii. Am citit tot ce se putea citi, am întrebat, am mers la încă două clinici private, același rezultat, același sfat! „Doamna, nu are nicio șansă!” Speram să fie o greșeală! În sufletul meu știam că nu este o greșeală! O durere cruntă, o săptămână de spital, o naștere provocată și atâtea femei acolo cu diverse drame. Pe 26 iunie am semnat declarația că nu doresc să mi se dea trupul copilului meu mort. Altă dramă. În weekend am solicitat să fiu lăsată să plec acasă, nu mai puteam psihic să fiu acolo! Andrei va fi mereu în inima mea, care deocamdată tresare ori de câte ori vede un prunc sau o gravidă.