S-a întâmplat în 2020, primul FIV, primul transfer, un embrion care s-a divizat. Ceea ce trebuia să fie o bucurie s-a transformat în coșmarul vieții mele.

Am simțit dintotdeauna că voi avea gemeni, nu aș putea explica de ce, dar acest lucru nu m-a speriat. Medicul cu care făcusem FIV-ul și transferul nu a mai dorit să mă monitorizeze, argumentând că o sarcină gemelară nu este ceea ce și-ar fi dorit, plus că nu are competența necesară să o urmărească.

Am fost transferată către un medic morfolog care nu a dat doi bani pe sarcina mea, mi-a impus să renunț la medicația de susținere, la vitamine. I-am spus la un moment dat că am momente când tensiunea îmi crește peste 14, iar el a zis că e normal, că doar am 2 copii.

Nu am căutat niciodată un medic care să-mi fie prieten, am căutat un medic care să îmi răspundă competent la toate întrebările. Simțeam furie, nervi, începusem să fac frecvent atacuri de panică, trăiam cu frica că îi voi pierde, deoarece acest sentiment a fost indus de medicul morfolog.

Nenorocirea s-a întâmplat la 11 săptămâni, când, în urma unui control, am aflat că sarcina se oprise din evoluție. Am zbierat, am fost frustrată că nu am fost în stare să fac mai mult de atât. Au fost îngerașii mei, cu care vorbeam în fiecare zi, pe care i-am așteptat timp de 7 ani. Încă mă gândesc la ei, durerea nu trece niciodată. Acum sunt însărcinată iar în 10 săptămâni, desigur, că și acum am un sentiment de frică pe care încerc să-l controlez.