La spital, medicul de gardă mi-a făcut un ecograf și, timp de câteva minute, a evitat să îmi spună ceva. Apoi a urmat: „Sarcina este oprită în evoluție…” În acel moment, am simțit că totul s-a năruit, nimic nu mai avea sens. Doamna doctor m-a îmbrățișat și a ieșit din camera de gardă cu lacrimi în ochi. […]

În secția de ginecologie am fost văzută de mai mulți medici, rezidenți, studenți, și m-am simțit stânjenită de faptul că ceea ce mi se întâmpla era explicat în detaliu acelor studenți. Eram într-o stare de șoc, plângeam fără să mă opresc, nu puteam să accept adevărul, nu știam ce urmează. Am avut parte de următoarele replici: „Dacă mai plângi mult, o să faci temperatură și vei fi transferată pe secția de Covid”, „Nu înțeleg de ce suferi atât, la 19 săptămâni măcar ai simțit mișcările acestui copil?”, „Bucură-te că mai ai unul acasă”, „Unele femei nici nu reușesc să rămână însărcinate.” Orele treceau și nimic nu se întâmpla. A venit următoarea zi, 24 martie (ziua mea de naștere, făceam 32 de ani și eram cel mai nefericit om). În dimineața acelei zile, am avut o discuție cu mătușa mea, care este asistentă la un alt spital pe secția de ginecologie, și mi-a explicat în cel mai mic detaliu tot ce avea să mi se întâmple. După această discuție m-am liniștit cât să accept că lumea nu s-a sfârșit.

Seara, în jur de 20:00, am început să am contracții și am strigat asistenta. Doamna s-a panicat, mi-a spus să aștept, că trebuie să meargă la baie, și în acest timp a dat un telefon: „Să vină medicii, că naște.” Apoi s-a întors și m-a poftit în sala de tratament. În momentul când m-am ridicat, a ieșit în palma mea. Țineam ochii închiși ca să nu văd, dar simțeam căldură și umezeală. Mi-a spus să las jos ce am în mână și să mă urc pe masă, că doar am mai născut o dată și știu ce am de făcut. Imediat au intrat doi medici care mi-au făcut chiuretaj fără anestezic. O durere îngrozitoare, în plus față de durerea ce o aveam în suflet. Au trecut 6 luni, durerea s-a diminuat, dar golul lăsat în urmă nu poate fi acoperit niciodată.