După nenumărate analize și fără niciun răspuns concret, am urmat tratamente diverse, iar în toamna lui 2016, după a doua procedură de inseminare, a venit și vestea cea mult așteptată: eram însărcinată. Mă simțeam foarte bine fizic, așa că mi-am continuat activitatea profesională. Bucuria a fost imensă, făceam nenumărate planuri și aveam deja un nume pentru viitorul bebeluș. Chiar dacă nu ne-a fost confirmat, eu simțeam că va fi băiat – deja îi spuneam Bebe Vladimir.

La ecografia de rutină din săptămâna 11, vestea a venit ca un trăsnet: sarcina era oprită din evoluție, iar ce a urmat a fost de nedescris. Am fost internată pentru chiuretaj într-o seară friguroasă de decembrie, în așteptarea intervenției din dimineața următoare. Pe la miezul nopții au început durerile îngrozitoare și s-a declanșat avortul spontan. Știu doar că m-am ridicat din pat să merg după ajutor, pentru că la butonul de ajutor din salon nu răspundea nimeni.

Știu doar că am ajuns la ușa camerei asistentelor, iar de acolo m-am trezit direct în sala de primire urgențe, cu rezidentul de gardă lângă mine, tot transfigurat la față. Expulzia avusese loc, iar eu mi-am văzut bebelușul minuscul (…). Chiuretajul a fost făcut pe viu, deoarece anestezia locală nu și-a făcut efectul, iar epidurala mi-a fost refuzată (…).

Cu ajutorul soțului și al terapeutei mele din acea perioadă, m-am ridicat de jos, m-am scuturat bine și am luat-o de la capăt cu tratamentele și inseminările. La un an și jumătate distanță, după încă 5 inseminări, am primit din nou vestea mult așteptată. În acel moment, am renunțat la job, m-am protejat cât de bine am știut și am stat cu frica că îl voi pierde și pe acesta, până în momentul în care mi s-a rupt apa și am adus pe lume un băiețel fantastic