A trecut deja aproape jumătate de an de când am pierdut-o pe fetița mea, însă tot nu pot accepta că ea nu mai este cu noi și cred că cea mai grea perioadă este acceptarea. Mă simt atât de goală în interior, iar sufletul este la fel de plin de durere ca și cum asta s-ar fi întâmplat ieri. Mă mai simt vinovată că nu am putut să o aduc pe lume, deși sunt conștientă că nu a fost vina mea.

Mă simt frustrată când văd femeile însărcinate sau care nasc în această perioadă, când trebuia să o nasc și eu pe fetița mea, și parcă nu mă pot bucura îndeajuns pentru ele. Merg des la cimitir, la mormântul fetiței mele, și plâng în hohote, plâng când îi văd pozele de la ecografie și pozele în care stătea la pieptul meu, moartă. Mă simt furioasă când cineva aruncă cu vorbe în mine, încercând să mă încurajeze: „Lasă că poate a fost bolnavă,, lasă că nu era termenul mare, nu ai dus sarcina până la 9 luni, ca altele care nasc la termen, dar copii morți, lasă că a lui ăla era mare când a murit și atunci durerea e și mai mare”… și lista e lungă.

Aud aceste vorbe și simt cum mi se răsucește un cuțit în inimă. Și mă întreb: oare durerea pierderii unui copil născut sau nenăscut are unități de măsură? Eu cred că nu. Pentru fiecare mamă care își pierde copilul, durerea este aceeași, nu contează vârsta copilului sau termenul sarcinii.

Noi toți suntem conștienți că va veni timpul când ne vom pierde părinții, că vom pleca și noi de pe această lume, însă niciodată nu suntem conștienți că ne vom înmormânta copiii. De aceea, durerea de a pierde un copil devine greu de gestionat și suntem nevoiți să învățăm să trăim cumva cu ea, să o purtăm mereu cu noi.